În faţa palatului apăru o procesiune extraordinară. Chiar nu se mai văzse vreodată aşa ceva : un pluton de gnişcocoriţe ducea pe umeri un sicriu. Da unul nemaivăzut, chiar astral. Aşa de neobişnuit încât e inutil să-l descrii. Era şi un fenomen meteo care aburea totul : peste La Tuta se prăvălea o infernală ploaie cu clăbuci. Apa se scurgea cu mare zgomot printr-un burlan nevăzut din Strasbourg Bignabimbumgnabagbul Superior în cel Inferior. Beau însetaţii de jos ca turbaţii.  Ori ca ideogramele cu înţeles fantomă : gâl-gâl, gâl-gâl, gâl-gâl ! Gnişcocoriţele cântau milităreşte, urcând câte-o treaptă cu sicriul deasupra :

Lip ! lap ! cling !

Noi muncim întruna,

Lip ! lap ! cling !

Văcsuim şi Luna !

    Doamna cu ie şi epoleţi e undeva sus. Priveşte intens, fascinată. Sfârcul ţâţelor împing pânza la limită, cât s-o spargă. Urmă un fenomen uimitor. Zvâc ! Din sicriu săltă deodată un om cu harmuşcă. După chip, părea un lipovean pe vechi de la gurile Dunării. Blond, zvântat de vânt. Haina lungă, roşie, era legată pe mijloc cu o sfoară de pescar. Puse omul mâna la gură, pâlnie. Şi zise tam-nesam ceva ca nuca-n perete :

    - Dacă te-ai prins a doua oară, nu-i vinovată capcana !

    Apoi îşi privi harmuşca, întinzând-o cât ecranul. Fâl ! făcu burduful. Încă puţin şi dunăreanul începu să cânte ca la praznicul ţăranului-haiduc. Biciuite, zidurile CEDO La Tuta erau tot mai vineţii :

De când eram copil mic

Doină ştiu şi doină zic.

Boii mei când aud doină

Ară-n ţelină ca-n moină,

Şi cu doina mă plătesc

Drept o zi de boieresc.

   Filmul se derula continuu. Imagini, sunet, dialog. Gnişcocoriţele pocniră din picioruşe un singur sunet, ca la protocol. Sicriul stătu fix în faţa ghişeului RELAŢII CU PUBLICUL. Doamna cu ie şi epoleţi întrebă scurt cântăreţul cu harmuşcă :

    - Ce doriţi ?

    - O relaţie cu publicul !

    - De care ?

    - Mai ieftioară !

    - Bun. Cum vă numiţi ?
    - Horea.
    - Şi mai cum ?

    - Domnudzău !

    - Aha ! zise, notând în registru.

    Din chaos se auzi o plesnitură. Pe acoperişul La Tuta picase o stranie picătură din nu se ştie ce. Pleosc ! făcu, şi se sparse în mii de particule. Pe harmuşcă luci scurt un soi de praf astral. Domnudzău întinse o hârtie muierii de la ghişeu. Zise, mirat :

    - Am primit o citaţie ! 

    - Pentru ce ? 

    - M-a dat un pământean în judecată !

    - Ce număr are ?

    - 666 !

    - Aha ! grăi doamna, privind în registru.

    Urmări cu deştul o rubrică de sus în jos. Dădu încă o foaie. Apoi conchise :

    - Am găsit !

    - Ce ?

    - Procesul. Reclamant : un romăn. Pârât : Dumnezeu.

    - Ce român ?

    - Identitate protejată !

    - Ce vrea ?

    - Răspuns la o întrebare : de ce are bărbatul ţâţe...
    Atunci a picat capacul sicriului. Dispăru brusc şi omul cu harmuşca. Gnişcocoriţele dădură cortegiul înapoi, huruind pe trepte. Abia în stradă s-a văzut adevărul adevărat. Strivită sub capac, din sicriu ieşi mâna lui Domnudzău. Mişcă prin aer, căutând ceva. Apoi zgârie văpseaua uşor, într-un singur punct. Sicriul porni imediat către cer. Jos, pe Terra, s-a văzut ce era de văzut. Joagărul îşi terminase misiunea. Harşti ! harşti ! harşti ! i se auzeau ultimele zgomote. Şi gata lucrarea. Gurile Dunării s-au împreunat de îndată cu ale Amazonului. Terra fusese despicată în două. Apoi, mâna din sicriu mai ieşi o dată. Zgârie lemnul din nou, uşurel. Din scoarţă pică un praf alb-incert ca marijuana. S-a dus încolo spre apus, dar mai ales la răsărit. Praful lui Domnuzeu adormi din nou buştean Europa Experimentală.

    Judecătoarea ridică din nou mâna. Un yahoo i se aşeză radios pe-un deget. Clonc ! se auzi ventuza. Se desprinse fâlfâind din nou ferice prin văzduh. Filmul începu pe dată. Clar, nu se ştie de unde. Spotul luminos plesni cam de nicăieri. De-a latul peretului apăru un imens ecran panoramic. Titlul filmului era scris cu litere mari, aurii, strălucitoare : SCÂRŢ ! Imaginea - ca oglinda. Clară şi cu ochii închişi. Dar se ştie : asta nu-i obligatoriu nici în realitate...

    Începutul fu simplu : un om în  faţa Palatului Magistraţilor. Neobişnuit e că avea pe el trei părechi de pantaloni. Privi în stânga, dreapta, nedumerit. Urcă treptele una câte una. Lip ! lap ! cling ! Se opri în faţa ghişeului pe care scrie cum e la stat : RELAŢII CU PUBLICUL. În spatele geamului e o doamnă rubicondă, amabilă. Evident, cu ie şi epoleţi. Sânii privesc ţintă prin multiplele găurici din pânză. Pot fi descrişi complet, în amănunt. Dar e mai plastică o comparaţie : erau ca-n filmul Angelica, marchiza îngerilor. În josul frunţii lucesc doi foarte frumoşi ochi. Se întâlniră scurt cu ai omului care zise bâiguind :
    - Bu-nă ziua !
    - Bună ziua ! răspunse doamna îndată.

    - Vreau şi eu !

    - Ce ?!
    - O relaţie cu publicul !
    - De care ?!
    - Mai ieftioară ! zise omul, privind tarifele din geam.
    - Bun. De unde sunteţi ?
    - Din România !
    - Cum vă numiţi ?
    - Horea.
    - Şi mai cum ?
    - Cloşca şi Crişan.

    - Aha !
    Omul completă, uimit el însuşi :

    - Da am trei părechi de pantaloni ! 
    - Bun ! zise doamna, metalic.
   Şi notă automat în registru : Horea, Cloşca şi Crişan. Ridică mâna, pocni din deşt. Ghişeul se lărgi brusc şi omul fu înghiţit cât ai clipi. Aici, filmul era neînţeles. Se auzea doar un şuier straniu, nedefinit. Apoi, gazetarii din sală ridicară privirea, consternaţi. Pe ecran se vedea doar ce face excentricul Horea, Cloşca şi Crişan. Pur şi simplu, zbura prin văzduh, extaziat. Lângă el levitau trei paraşute cu trei părechi de pantaloni. Plus un yahoo şi-un houyhnmhm făcând fel de fel de loopinguri. În cabina de proiecţie, Ingrid Cocârleaua râdea lin, fără voce. Nu mai pricepea nimeni nimic din strania creaţie a studioului cu jwifţi. 

    Deasupra judecătoarei Ingrid Cocârleaua atârna coada unui ţipar electric răsucit pe axul candelabrului. Sus, la câţiva centimetri. Ridică mâna şi trase brusc. Urmă un fenomen de nedescris. O lumină orbitoare invadă întreg stabilimentul. Nemaiîntâlnit de stranie, feeria ţâşnea din candelabru. Multiple panglici şi picături de ploaie valsau prin văzduhul ca bolta cerească. Milioane de leduri şi licurici-picătură şiroiau pe difteromorfele din pereţi, spărgându-se de podeaua lucind ca diamantul. Ardea candelabrul cu albele panglici pe care se vedeau, caligrafiate foarte clar, titlurile unor scrieri fundamentale în La Tuta : Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Planeta Proştilor, Marea Iluzie, Jurnalul mâţei Frăgezica, Codul Universal, Justiţia-Palindrom, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi alte opere nemuritoare. Strasbourg Bignabimbumgnabagbul Superior lucea în întregime precum ciuperca a o mie de bombe cu hidrogen explodând toate deodată. Nu ca până acum, câte una ici-colo pe un atol izolat. Cosmicul foc de artificii lumina feeric şi Strasbourgul Inferior. Cu oameni, mâţe şi câini iradiaţi ştiinţific, fir cu fir, exact ca la carte.

    Cel mai straniu fenomen era Amazonul curgând pe deasupra sălii de conferinţe. Cert e că de-acolo veneau picurii de ploaie trecuţi ca prin ciur. Pe valuri dansa un ciudat cuvânt-palindrom : AERISIREA. Întins de-a lungul fluviului, cuvântul lucrează încolo şi-ncoace pe oceanul de ape ca un imens fierăstrău. La capete, de fiecare A trag uimitoare fiinţe de basm ce taie apa şi hârşâie stânca de bază precum buştenii la joagăr. Fenomenul e halucinant. Ţinut zdravăn de forţele cosmic-terestre, palindromul taie planeta în două pe cursul Amazonului. Harşti ! harşti ! harşti ! Transformaţi în dinţi de joagăr, milioane de peşti piranha  scurmă pământul aruncând de-a valma tone de vegetaţie, mâl, vulcani, hălci de minereu şi uimitoare cantităţi de apă. Văzut de jos, fenomenul e atât de înspăimântător încât gazetarii veniţi la anunţata conferinţă de presă extraordinară gândesc serios dacă să mai stea ori s-o ia la goană rupând pământul. Îngrozit la culme, unul reuşi să îngaime timid spre Ingrid Cocârleaua :
    - Ce-i aici, doamnă ?! Sunteţi supraoameni ?!
    Judecătoarea îl privi ţintă. Apoi grăi : 
    - Nu ! Dar părem ! 

A  E  R  I  S  I  R  E  A

În care Ingrid Cocârleaua, magistrat pe insula zburătoare La Tuta, şi Dichael Mrosnin, reporter la Washington Post şi Wall Street Journal, fac dezvăluiri uimitoare

    Peste La Tuta pică o halucinantă ploaie cu clăbuci. Fulgeră. Bubuie, tună, trăsneşte ca-n iad. Buuuuum ! bum ! bum ! bum ! Fulgerături uriaşe taie cerul de-a lungul, de-a latul. Şi-n diagonale cu virgulă. Nori otrăviţi, apocaliptici, se revarsă peste coclauri de spui că acuş-acuş se duce dracului minunata insulă zburătoare. Toată armia lui Belzebuth pare adunată din cele patru zări fizice, chimice, juridice. Evident, ca la aramată : şi literare. Ape cianotice, aburi atomici, jdemii de Hiroshime, mii de Creveta, haloimis de bombe cu hidrogen, văpseluri ruso-chino-americane şi irano-coreene pictează hălcuţa de pământ plutind în văzduh contra gravitaţiei şi tuturor vicisitudinilor. Confecţionată ştiinţific, armura de coci, micrococi, fel de fel de euro şi difteromorfe apără insula de orice atac terestru ori cosmic, fie cu fulgerături, fie tunete şi clăbuci.

    Plouă straşnic şi-n Palatul Magistraţilor. Judecătoarea Ingrid Cocârleaua stă chiar sub cele douăzeci şi patru de braţe ale splendidului candelabru din taenia saginata solium. Uimitoarea operă de artă a fost executată cu precizie biomatematică, în doar şase luni şi două zile, de binecunoscuţii meseriaşi elveţieni, nemţi şi jwifţi. Fiecare braţ lung de 20 metri e format din câte 1000 de proglote, nişte segmenţi-verigă extraordinar de rezistenţi, lucraţi cu o măiestrie ce sfidează orice închipuire. Braţele ca panglica au la capete câte un scolex cu patru ventuze şi o coroană de cârlige înfipte în tavan şi-n cocul Gram-pozitiv al doamnei Ingrid Cocârleaua. Aşezată comod pe un un scaun-broscoi, judecătoarea stă cu palma lipită de coapsa domnului Dichael Mrosnin. E binecunoscutul reporter la Washington Post şi Wall Street Journal, descoperitor al minunatului citat din Cartea lui Daniel, 12:1, reprodus la începutul fulminantei cărţi THE BIBLE COD, Codul Bibliei, vândută în milioane de exemplare pe tot mapamondul : ...şi va fi vreme de strâmtoare cum n-a mai fost de când sunt popoarele şi până în vremea de acum. Sub potopul de ape şi panglicile uriaşului candelabru-taenia, cartea luceşte între reporter şi magistrat. (va urma)

Călătoria prin La Tuta

    În care eroii plecaţi din Sonathan Jwift trec prin Balnibarbi şi Glubbdubdrib ajungând la CEDO din Strasbourg Bignabimbumgnabagbul Superior

    - În fapt, zise motanul Hamad, s-a trecut şi prin Luggnagg şi Japonia...
    - Aşa ! am zis, jonglând o frunză.
    E chiar ultima, picată din vârf. Sub copac s-a adunat un vraf înalt, gălbul. Vârât dedesubt , cânele Vadim ascultă smirnă. Hamad continuă :
   - Autorul a fost influenţat categoric, după cum se afirmă în The Everyman Enciclopaedia, de o lucrare fantezistă a lui Francis Godwin (1562 - 1633), The Man in the Moon, Omul de pe Lună, publicată în 1638...
    - Ce autor ? întrebă mâţa.
    - Sonathan Jwift !
    - Ha ?! căscă ochii Vadim.
    - Da ! spuse motanul, prompt.
    - E autor sau localitate ?
    - Da !
    Cânele păru mulţumit. Hamad reluă :
    - Alte surse probabile : O istorie adevărată a scriitorului elen Lucian...
    - Aproximativ 120 - 190 era noastră după Christos ! punctă Vadim de sub vraf.
    - Şi, evident, Jurnalul mâţei Frăgezica de Hilimon ! adăugă Hamad, scurt.
    Vadim căscă ochii :
    - Ce Hilimon ?! Care jurnal ?!...
    - Jurnalul mâţei Frăgezica ! Roman omnivor ! explică Hamad, doct.
    - Hî ! Hî-hîîîîî ! se înecă Vadim. Ce vorbeşti ?!..
    - Toţi l-au influenţat şi pe Cyrano de Bergerac...
    - Cine ?
    - Godwin, Lucian şi Hilimon !
    Hamad tăcu filosofic. Vadim îşi scormoni memoria. Zise :
    - Care Hilimon, băi, tâmpiţilor ?!
    Hamad ignoră ofensa. Reîncepu :
   - Nu trecuseră decât zece zile de când mă aflam acasă, şi căpitanul William Robinson, de fel din Cornwall, comandantul vasului Hopewell, o corabie solidă de trei sute de tone...
    - Trei sute de tone ?! se minună mâţa.
    - Mucles !...îmi făcu o vizită...
    -  Cine ? Mucles ?! căscă gura Vadim.
    - Căpitanul ! Odinioară, în timpul unei călătorii în Levant, fusesem doctor pe bordul unui vas al cărui căpitan şi totodată proprietar pe un sfert de navă era el. Mă tratase întotdeauna mai degrabă ca pe un frate decât ca pe un inferior şi, auzind de sosirea mea, veni să mă vadă, mânat de un sentiment prietenesc, după cum am crezut eu la început, deoarece nu se petrecu nimic deosebit în afară de cele obişnuite între doi prieteni care nu s-au văzut de mult. Dar vizitele lui se îndesiră şi de fiecare dată omul îşi exprima bucuria că m-a găsit sănătos, întrebându-mă totodată dacă nu cumva am de gând să prind rădăcini şi adăugând că peste vreo două luni el are de gând să pornească într-o călătorie spre Indiile Răsăritene.
    Motanul tăcu. Şi iar tăcu. Chiar m-am uitat la el. Avea o meclă de parcă n-ar mai grăi în veci.
    - Şi ? făcu Vadim, copt de curiozitate.
    - E ! Cum şi ?! se miră Hamad. M-a convins să merg cu el...
    - Unde ?
    - În Indiile Răsăritene !
    - Bine, asta am înţeles. Şi ? Aţi ajuns ?!
    - Am ajuns, da nu în Indii !...
    - Da unde ?
    - În Strasbourg Bignabimbumgnabagbul Superior !
    - Unde ?! zise Vadim, uimit.
    - Hai, bre ! Nici asta n-ai înţeles ?! E vizavi de Glubbdubdrib şi Luggnagg !
    Vadim îşi frecă scăfârlia. Hârâi de vreo două ori, hrrrrr ! hrrrrr!, şi iar se blocă.
    - Care Big - bum - bagb, nea cărturaru ? explodă, bâlbâindu-se.
    - E, care ?! zise Hamad. Strasbourgul Superior !
    - Care superior ?! 
    - CEDO !
    - CEDO ?! Ai găsit ? Băăăă,  şi cât am mai cautat-o ! se minună Vadim.
    - Unde ? m-am mirat, zărindu-l printre gene.
    - La Strasbourg ! Am fost acu doi ani, nu mai ştiu de ce. M-am fâţâit ici colo, peste tot. Per pedes apostolorum, cartier după cartier. Şi CEDO - ioc ! N-am găsit nimic !
    - Da sus te-ai uitat ? zise Hamad, fluierând.
    - Unde sus ?
    - Acolo e !
    - Unde ?
    - În văzduh !
    - Cine ?!!
    - Curtea ! CEDO, bre ! Păi, despre ce vorbim ?!...
    - E în aer ?!!!
    - Da ! În Bignabimbumgnabagbul Superior !
    - Bigna - bum - cum ?!! Ce-i aia ?!...
    - Cartierul plutitor ! Insula !
    Fâşşşşşş ! se auzi în văzduh. Da de câteva ori. Bineînţeles că am ridicat privirile. Şi ce crezi că era ? Pe lângă stâlp zburau două arătări nemaivăzute. Razant, cât pe ce să-l atingă. Era aşa, un amestec greu descriptibi. Cal, om, vârcolaci - naiba ştie. În vârful stâlpului, familia Hupăl Pupăl era stană. Numa-n ticou şi fără slip, doamna chiar sări uluită din cuib. 
    - Văleu ! zbieră. Ptiu ! Ce-o fi asta ?!...
    - Oleu ! făcu şi Vadim. Parcă-i un cal călare pe-un om !
    - Sau doi vârcolaci ! am presupus eu.
    - Şi zboară ! strigă madam Hupăl Pupăl.
    - Aiurea ! comentă deodată Hamad. 
    - Ce aiurea ?
    - Păi dacă sunteţi chiori !
    - De ce, mă ?! Ce-s ăştia ?! am zis, dar deja mă lămurisem.
    De altfel, toţi scoaseră un suspin de uşurare. Privind atent, nu mai rămăsese unul nelămurit. Nici nu era mare secret. Văzduhul de sub copac era brăzdat încolo şi-ncoace de un yahoo şi-un houynhmhm. Asta-i. Hamad chiar reluă foarte liniştit :
  - Insula zburătoare este perfect circulară, având un diametru de 7837 yarzi sau aproximativ patru mile şi jumătate, deci o suprafaţă de două mii de acri, şi o grosime de trei sute de yarzi. Fundul sau suprafaţa inferioară, pe care o văd cei aflaţi dedesubt, este un platou de diamant, foarte regulat, cu o grosime de aproximativ două sute de yarzi...
    - Ce dedesubt ? Care diamant ? se cruci Vadim.
   - Deasupra lui se află mai multe minerale aşezate în ordinea lor obişnuită, lămuri motanul. Mai sus se găseşte un strat de pământ bogat, adânc de zece până la douăsprezece picioare. Înclinarea suprafeţei interioare dinspre margine spre centru face ca roua şi ploile să se adune în pârâiaşe curgând spre mijlocul insulei, unde se varsă în patru bazine mari, fiecare dintre ele având aproximativ o jumătate de milă în circumferinţă şi aflându-se la două sute de yarzi depărtare de centru...
    - Evrika ! urlă Vadim deodată.
    - Ce-i, mă ?! se sperie madam Hupăl Pupăl.
    Vadim socoti iute pe deşte :
    - 7837 yarzi, patru mile jumate, două sute yarzi, zece douăsprezeece picioare. Hm ! He, he ! Apoi un platou de diamant, înclinaţie, rouă, pârâiaşe ! Evrika ! strigă iar cânele drept spre pliscul doamnei Hupăl Pupăl.
    - Ce Evrika, băi ! Eu îs madam Hupăl Pupăl !
    - Ba-i Evrika ! Gulliver ! Jonathan Swift !  zbieră Vadim.
    - Ce Gulliver ?!
    - Călătoria prin văzduh !  Insula zburătoare ! Laputa !
    - Da ! confirmă Hamad deodată. Laputa e modelul CEDO !
   Toţi rămaseră bujbe. Multe le-au auzit urechile. Da la aşa ceva nu se aşteptau.
    - Aşi văzut ce scrie dedesubt ? 
    - Unde ?! se minună Vadim.
    - Sub insula zburătoare. Se vede limpede de jos...
    - Care jos ?
    - Jos, din Strasbourgul Inferior...
    - Ce scrie ?
    - Păi, e mare ca la Hollywood : BINE AŢI VENIT ÎN LA TUTA !
    - Zău ? am zis, mirată. Care La Tuta dacă-i Laputa ?
    - Asta am întrebat şi noi : De unde La Tuta ?!
    - Şi ce-au zis ?
    - Au zis să-l citim pe Jonathan Swift !
    - Da cum aţi urcat acolo ?
    - Unde ? Sus pe insulă ? Păi, e simplu : ne-au tras cu nişte frânghii şi scripeţi. Ca pe Gulliver...
    - Aha ! Şi cum e ? Ce-au zis ?
    Hamad se aşeză pe codârlă. Toţi îl priveau smirnă. Motanul reluă, relaxat :
    - Călătoria la Strasbourg Bignabimbumgnabagbul Superior e straşnic de instructivă. Palatul Magistraţilor e absolut superb. Deasupra intrării e un uriaş portret al nemuritorului arhitect Sonathan Jwift, urmaş al lui Jonathan Swift. Celebrul său nume a devenit şi denumire de localitate. Iată o sumară descriere interioară a palatului. La doi paşi de uşă străluceşte Sala Doamnelor Magistrat. E şi normal, absolut explicabil. Curăţenia este exemplar întreţinută de lucrători atent selectaţi din populaţia microbiană comensală. Peste tot sunt piogene şi piodermite înarmate cu măturoaie lungi, mustăţi late şi cârpe umede. Hărnicia e uimitoare. Fleoşc ! fleoşc ! toată ziua pe dalele şi pereţii placaţi cu minunate difteromorfe, vibacterium şi coaguloză. Aerul e purificat la perfecţie, periat cu hemolizină şi foarte bine clasificat fagic. Sala propriu zisă are o masă lungă şi cam douăzeci de scaune dotate cu splendide perne-broscoi care, ori de câte ori se aşează pe ele Domnii şi Doamnele Magistrat, cântă cu o plăcere extraordinară oaaaak ! oak ! oak ! oak ! oak ! 
    Văzând ascultătorii năuci, Hamad se opri calm, mângâindu-şi musteaţa. Reluă numaidecât :
    - La uşă ne-a întâmpinat o doamnă extrem de amabilă şi foarte bine îngrijită. Pe cap avea un superb coc Gram-pozitiv, aerob şi necapsulat. Numeroşi struţi, sau cam aşa ceva, îi făceau vânt cu nişte  evantaie uriaşe din micrococi şi stafilococi epidermidis. Într-un cuvânt era o tipă răpitoare. Şi dialogul a fost clar şi, mai ales, de o desăvârşită naturaleţe. Sunt Ingrid Cocârleaua ! a zis, întinzând-mi mâna simplu, natural Chiar m-am înecat auzind asemenea nume. Hî ! Hî-hî ! Hî-hî-hî ! Iar doamna a adăugat pe loc : Era o tipă răpitoare ! Poftim ?! am zis, făcând ochii cât sarmaua. He, he ! a zis şi ea. Palindrom ! Citeşte propoziţia invers. Şi vezi ce iese ! Am citit şi-a ieşit la fel :  eraotipăr ăpit o are. Hm ! Un palindrom. Şi ? Afli mai multe din Călătoria prin La Tuta ! mă lămuri doamna. Citeşte-l pe Hilimon ! Bine, am zis. Da ce-i aici, doamnă ? A răspuns cu o dezarmantă sinceritate : Stabiliment de nebuni !  Evident că am întrebat-o : Şi cei de jos nu s-au prins ?! Doamna a explicat, zâmbind complice. Evident că dumneata ştii minunatul dialog dintre Cusins şi Undershaft descris de George Bernard Shaw. Numitul Cusins întreabă : Bănuiesc că-ţi dai seama că eşti nebun ! La care Undershaft răspunde interogativ : Dar dumneata ? Aha ! am îngânat, privind ca la oracol. Atunci a Intrat o secretară fredonând o foarte frumoasă melodie hopa ţupa hopa ţupa eu disubt şi tu deasupra. Ajunsă lângă noi, grăi de îndată spre Doamna Magistrat : Alina m-a luat să stau la Manila. Zău ?! Iar e invers ? a zis doamna, lipindu-şi cocul de şoldul ei. La care secretara chiţcăi aprobativ de două ori. Imediat, pe tavan apăru ca din senin binecunoscuta inscripţie La Tuta. Ce-i asta ? făcui, uimit. Ce să fie ? Prostănac, tont. Tută ! explică judecătoarea, calm. Care vorbeşte vrute şi nevrute ! chiţcăi şi secretara. Tută. Instrument ca un cilindru, folosit la prinderea ţevilor rămase în gura sondei, completă Doamna Magistrat. Superbul ei coc Gram-pozitiv palpita pe şoldul secretarei. Proteine M complex şi propionibacterium săreau dintre sublimele-i ţâţe direct pe tavanul cu difteromorfi. După câteva secunde, secretara ieşi extrem de fericită. Prin uşa întredeschisă se auzea magistralul imn CEDO La Tuta. Plutea serafic în văzduh ca o superbă muzică ambientală :

Noi de-aicea nu plecăm,

Că muncim întruna,

Până când, o să vedeţi,

Văcsuim şi Luna !

    Ce faceţi pe insulă, doamnă ? am întrebat, năuc. A răspuns prompt : Bani ! Mulţi ? Cu ghiotura ! Ce faceţi cu ei ? Nimic. Chestie de orgoliu. Ne ducem colo, dincolo, acasă. Aruncăm cu banii pe unde nimerim. La rude, veri, cumetri. Şi toţi întreabă : Da unde lucrezi, soro ?! Răspunzi simplu : La CEDO La Tuta. Şi vezi cum le crapă ad-hoc câte-un neuron. Aha ! Şi ce faceţi aici ? Judecăm ! Ce ? Prostănaci, tonţi ! Lume multă. De ! Scoatem ţevi din gura sondei !  Vin mulţi cu jalba ? Cu nemiluita. Din toată Europa ! Cum asta ? Şi reuşiţi ? Totuşi, e un continent întreg ! Nţ ! Sunt două : Europa şi Asia. Stambulul e pe două continente. Aha ! Şi reuşiţi ? Judecaţi tot ? Nu !  Doar mimăm ! Eşti tu, un om. Şi două continente ! Şi care-i patentul ? De ce existaţi ? Patentul La Tuta e utopia. După Bakunin, Proudhon şi Karl Marx urmăm noi. Cât durează un proces ? Cam zece ani !  Adunând procedura din ţara celui care vine cu jalba, ne ducem către treizeci. Uau ! E posibil ? Da. Parchetul din România cercetează revoluţia şi mineriadele de 20 ani ! Şi nu moare omul între timp ? Asta-i situaţia fericită ! Care ? Să moară între timp. Oricum face infarct dacă apucă sfârşitul procesului La Tuta. Plesneşte când vede hotărârea ? E ! O vede dacă are noroc ! Nu toţi primesc hotărâri. Nu se poate ! Orice proces se termină cu o hotărâre ! În La Tuta e altfel. Aici, majoritatea proceselor sfârşesc cu un comunicat. Către opinia publică ? Nu. Doar către jălbar. Procedura e arhicunoscută. Ne adunăm trei Doamne Magistrat. Lângă noi e ce se ştie : un hangar de dosare. Vraf înalt până-n pod. Extragem la întâmplare câte un dosar. Ca la bingo : unul pentru un jălbar norocos. Îi facem hotărâre ca la carte şi i-o trimitem. Aşa. Da restul ? Pentru restul trimitem comunicate. Şi cum arată comunicatul ? Oficial. Cu antetul curţii, ştampilă, camera numărul, cererea numărul, cutare contra România. Citit pe simplu, conţinutul e aşa : Domnule, te informez că jalba matale e inadmisibilă, n-are nicio aparenţă de violare a drepturilor omului ! Asta-i tot ?! Nu-i spui omului motivele ? Nuuuu ! La final adaugi ultima ghilotină : contra comunicatului nu există recurs în faţa Curţii, la Marea Cameră ori alte organisme. Nu-ţi mai răspundem oricâte scrisori ne trimiţi ! Dosarul va fi distrus în termen de un an. Primiţi, vă rog, Domnule, asigurarea distinsei mele consideraţii !
    Sincer, priveam toţi ca la minune. Da nu mai aveam suflu. Vadim chiar se căznea să-şi recapete respiraţia. Şi frunzele erau nemişcate. Hamad ignoră însă total stupefacţia şi continuă.
    - Atunci a intrat un grefier adjunct de secţie. Legătura cu Doamna Magistrat s-a făcut instantaneu. Cocul Gram- pozitiv i s-a lipit într-o clipită de şold. Clonc !  a făcut precum ventuza. În al nouălea cer, omul a chiţcăit ferice cale de vreun minut. Pe tricou avea imprimată o superbă pădure cu splendide spânzurători de lux. Le ştiţi, nu-i nevoie să explic. Genul Apostol Bologa. În mijloc avea o inscripţie : CEDO Solutions. Clonc ! s-a auzit din nou. S-a desprins cocul de şold şi grefierul ieşi foarte fericit. Pe masă lăsase un nou comunicat. Poftiţi ! spuse magistrata Ingrid Cocârleaua, arătându-l. E textul standard pentru toţi jălbarii. Diferă de la om la om ţara, adresa, numele. Poftiţi, citiţi !

European Court of Human Rights

Cour Europeenne des Droits de L'Homme

Domnule,

Vă informez că pe data de (...), Curtea Europeană a Drepturilor Omului, într-un complet de trei judecători (E.Fura, preşedintă, A.Gyulumyan şi E.Myjer) a decis să declare inadmisibilă cererea introdusă la data de (...) şi înregistrată cu numărul de mai sus, Curtea a considerat că nu au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de către Convenţie.

Având în vedere ansamblul elementelor aflate în posesia sa, şi în măsura competenţei sale de a examina capetele de cerere formulate, Curtea nu a relevat nici o aparenţă de violare a drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie sau de Protocoalele sale adiţionale.

Această decizie este definitivă şi nu poate face obiectul nici unui recurs în faţa Curţii, inclusiv Marea Cameră, ori a unui alt organism. Veţi înţelege, deci, că grefa nu va fi în măsură să vă furnizeze alte precizări cu privire la deliberările comitetului, nici să vă răspundă la eventualele scrisori pe care i le-aţi adresa cu privire la decizia pronunţată în prezenta cerere. Nu veţi mai primi alte documente ale Curţii cu privire la aceasta, iar, conform directivelor Curţii, dosarul dumneavoatră va fi distrus într-un termen de un an de la data acestei decizii.

Prezenta comunicare vă este făcută în baza articolului 53 # 2 din Regulamentul Curţii.

Primiţi, vă rog, Domnule, asigurarea distinsei mele consideraţii.

Pentru Curte

S. Naismith

Grefier adjunct de secţie

Adresse/Address

Council of Europe/Conseil de l'Europe

67075 Strasbourg Cedex, France

www.echr.coe.int

   
    - Totuşi, încheie Hamad, ceva tot nu ştiu...
    - Ce ? am îngăimat.
    - Dacă a trecut prin Balnibarbi, Luggnagg şi Japonia...
    - Cine ?  zise Vadim, încremenit sub vraf.
    Atunci am văzut. Zărisem mai devreme cu coada ochiului. Da nu eram sigură. Acum era limpede. Din drum se zgâia Sfântul Mina al păgubiţilor. La noi, dar mai ales în vârf de stâlp. Era ceva nedesluşit acolo. În fine, i se adresă direct doamnei Hupăl Pupăl :
    - Fă ! Du-te şi te-mbracă ! Nu ţi-e ruşine ?
   Cum să zic ? Pe loc a realizat pudica doamnă că-i fără chiloţi. Magnifica dezvăluire o făcuse să-i uite de tot. Iute îi înhăţă dintr-o margine de cuib. Şi gata. Păsărica fu acoperită cât ai clipi. Da n-a putut ascunde totul. Dacă priveai atent, faţa îi era complet roşie. Aşa, cam ca macul.

27 noiembrie 2009

    Pică frunza. Uite cum se duc. Chiar sunt ultimele. Sub pom, Hamad le agaţă. Apoi rupe câte una, mormăind :
    - O eternitate, două eternităţi...
    Şi le aruncă în iarbă, uimit.
    - Trei eternităţi !
   Le prind aşa cum vin. Le număr, apăsând pe fiecare cu unghiuţa :
    - Mă iubeşte, nu mă iubeşte, mult, puţin, deloc, cu foc !
    Din plop, păsăroiul Luca din Efes răcni în somn :
    - Oprescu Preşedinte !
    Am sărit ca arsă. Hamad căscă gura, înlemnit.
    - Hai România ! urlă păsăroiul din nou.
    În drum, o nălucă strigă peste gard :
    - Cu virgulă ! 
    - Poftim ?
    - Hai virgulă România ! Hai, România !
    Era Vitănştain al păgubiţilor. Sfântul Mina. Una alta, ici colo printre oameni. Şi prinde repede. Da pe cap, acelaşi hair-style : CAPRICE. În rest, ce să zic ? Toamnă târzie. Cu iz cald, de apocalipsă.

25 noiembrie 2009

    Hopa sus pe umărul stăpânului. Azi mergem să vedem eternitatea. El spune că-i un cimitir. Aşa-i zice : Eternitatea. Eu, Hamad, dicţionarul şi mulţi astrologi de vază credem că-i existenţă infinită în timp. Substantiv feminin. O eternitate, două eternităţi.

    Gata. Am şi ajuns la poartă. Sus, pe tabla dintre stâlpi, scrie clar : ETERNITATEA. Cimitir râvnit, de lux.  Ajungi aici în două moduri : cu bani sau prin hazardul destinului. În stânga intrării, pe stâlp, un citat din Ionel Teodoreanu : Aici e Mausoleul poeziei şi idealismului. Pe gard, lângă stâlpul din dreapta, e altceva : Votaţi Mircea Geoană ! Şi : Hai Romănia Oprescu Preşedinte ! Revoluţia bunului simţ Antonescu Preşedinte ! De ce nu vor referendum ? Pentru că Eu nu sunt ca Ei ! Băsescu Preşedinte ! Sus, pe spatele tablei de la intrare : Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului ; aşa voi înflori. Iar mila Domnului din veac în veac spre cei ce se tem de El. Apoi hai la deal. Colo şi dincolo - paznici în uniforme negre. Cinci-şase câini într-un loc. O tufă cu lăstăriş roşu aprins. Cerşetori. Statuie Scarlat Pastia, ctitor. Litere pe un lădoi metalic. Primăria Municipiului Iaşi. D.S.P.M. ANTIDERAPANT Alee lungă, în costişă. Trotuare cu bănci şi babe şezând. Lângă ele se joacă un copil. Mătură frunza pe caldarâm. Bunica îl struneşte :

    - E, lasă ! Are cine să măture !

    În fundal, biserica. Sclipăt de soare în amurg.

    - Hai, lasă ! insistă bătrâna. Venim şi altădată !

    Uite şi mormintele. Lemn, mult fier. Dar mai ales pietre. Parcă-s o ploaie de meteoriţi. Oameni sub lespezi. Aşezaţi ca-n viaţă : după zodie, rang, destin. Poate şi spirit. Ici e un loc de veci cât garsoniera. Marmură maronie. Cruce art-incert tot din marmură, da albă. Constantin Simirad. N. 13.05.1941. Deci n-a murit. Petruţa Simirad. N. 12.12.1943. Nici ea n-a murit. Executat de Monumente Funerare Drăgan. Doi paşi - altă veşnicie. O umflătură de pământ în colţ. INRI. Cezar Ivănescu. Trei metri fără gărduţ. Primule mici pe mormânt. Sunt încă verzi. O căniţă de lut cu motive florale. Mănunchi de garoafe şi dumitriţe. Felinar negru, mic, cruciuliţă în vârf. O iconiţă cu Maica Domnului rezemată de cruce. O vezi în ultima clipă. Sau deloc.

    O alee. Familiile Ionescu şi Gâţă. Mormânt mare, ciment alb-cenuşiu. Aviatori. Cuvinte pe pasărea-cruce : 

    Avem şi noi

    Oceanul nostru.

  Un nume între ghilimele : "Zorileanu" O tăbliţă lângă alee. Eroi francezi. Deasupra uşii : Aux francais morts en Roumanie. 1916 - 1918. Sus, către biserică. Familia Autonom Georgescu. Dr. Autonom Georgescu. 1879 - 1925. Bîlbă Ioan. 

    Pilotul sus pe cer se-nalţă

    Cu pasărea lui de oţel

    Făcând tonou făcând inel

    Voinţa lui e ca de fier

    (Leonea 3.VII-71)

Miler Basile. 1901 - 1981. Miler Natalia. 1924 - 2008. Grom Vera. Grom Nechifor. Dr. Jolobceastai Dana. Familia Abaitanci. Grădinaru Gheorghe şi Aglaia.

    Pământ, pământ

    Avar pământ

    Puţin din tine

    A fost în noi

    Iar acum

    Ţi-ai luat

    Puţinul înapoi.

    Zimos Ioan. Familia Zurba. Dragoş Jaluba.

    Lângă morminte, un stâlp : E-ON Moldova. CE Iaşi 2008. LEA 0,4 kv. PERICOL DE ELECTROCUTARE !

19 noiembrie 2009

    Trântit pe-o cracă, Hamad citeşte. Ţoc ! înfige gheruţa. Şi gata, pagina s-a-ntoars. Un ţiclean priveşte de mai sus. Ochi roşii, cât mărgeaua. Vede şi nu-i vine-a crede. Şi cert, are dreptate. Şi eu văd de sub cireş coperta cărţii : Ludwig Wittgenstein, Însemnări postume. Ete ce citeşte Hamad ! Evident că-l întreb de sub tufa de vineţică :
    - Bă !  Ce-s alea însemnări postume ?
    - Însemnări după moarte ! zise, mustăcind.
    - Uau ! A scris după moarte ?!
    - Da ! întări, prompt.
    Sus, ţicleanul era cremene.
    - Băi, băi, băi ! bâigui. Chiar nu s-a pomenit !
    - Şi ce scrie ? am zis, făcând-o pe impasibila.
    - Ce gând mic poate umple totuşi o întreagă viaţă !
    - Bă ! Eşti surd ? Spune ce scrie, nu mai bâigui... 
    - Asta scrie !
    Sus, ţicleanul era paf.
    - Nu cred ! am zis. Asta-i de la tine !
    - Dacă noul mod de a gândi este fixat, atunci vechile probleme dispar ; da, va fi greu să le înţelegem din nou. Căci ele stau în modul de exprimare ; şi dacă modul de găndire va fi din nou îmbrăcat, atunci vechile probleme vor fi lepădate o dată cu vechiul veşmânt.
    - Vestmânt ! l-am corectat pe dată.
    - Nu ! Veşmânt ! Aşa scrie aici !
    - Vestmânt !
    - Păi, de ce ?!
    - De chichi !
    - Aha ! se dumiri Hamad.
    - Pricepi ? 
    - Alt mod de exprimare ?!
    - He, he ! am zis, adăugând : Vechile probleme lepădate cu vechiul...
    -  Veşmânt !
    -  Vestmânt !
    Ţicleanul şuieră prin aer. Fâââââl ! fâl-fâl ! Şi gata. Pică leşinat pe vineţică. Haţ ! l-am şi înşfăcat. 
    - Ţiclean ! am zis, privindu-l. Etimologie necunoscută !
    - Ţiclete ! completă Hamad. Ciocârleţ, sticlete...
    - Obleţ, scorţar ! închei, întorcând pasărea cu zgaiba-n sus.
    Ţicleanul deschise geana. Şi i-am zis, oglindindu-mă drept în ochi :
    - Auzi ! Când îmi dai scrierile postume ?
    - Poftim ?!!
    - Zi-i ! Acum sau după prânz ?
    Păi, de ! Mereu ţine la vânătoare trucul cu Vitănştain. Sau Vitgenştain ?

11 noiembrie 2009    
    Hamad face tracţiuni dada în cireş. E simplu. Codârla răsucită pe-o cracă. Ghearele înfipte în alta. Alea din spate - balanga prin aer. Şi tragi. Apoi iar tragi. Prrrrr ! se auzi o cracă.
    - Băi, prostănacule ! am răcnit.
    - He ?!
    - Ce faci ?
    - Io ?!...ghini !
    - O să crăpi, băi, yoghini !
    Hamad îngustă ochii. Şi zise tam - nesam :
    - Unde-i stăpânu Hilimon ?
    - Trage o sfoară !    
    Craca pârâi din nou. Da tare. Hamad sări ca bomba. Ghearele fâlfâiau prin văzduh. Se agăţă de ceva în ultima clipă. Rosti, cu limba de-un cot :
    - Zău ?!!
   Careva dădu bineţe din drum : 
    - 'nă ziua !
  Cum se-ntoarse, lui Hamad îi căzu falca. Era acelaşi Sfânt Mina, ocrotitorul păgubiţilor. Trecuse şi ieri pe-acolo. Văzându-l netuns ca toţi sfinţii, i-a oferit pe dată serviciile de hairstilist. Reunit cu păsăroiul Luca din Efes, care manglise o maşină de frizat, n-a mai fost vreo problemă. Cum a acceptat oferta, gata. Iute cu sfântul pe scaun. Şi harşti ! harşti ! cu maşina prin păr.  
    Acum, sfântul privea ca năluca peste gard. Scoase şi pălăria, se aplecă. Văzu opera şi un boicuş dintr-un plop. Pe scăfârlie era un singur cuvânt :  CAPRICE.

14 octombrie 2009
    Hamad - în cireş. Strigă cât îl ţin bojocii :
    - Făăăăăă !
    - Ce vrei, panaramă ? zic, iţindu-mă în prag.
    - Ia uite ! Iar ne dă asta film !
    - Cine ?
    - Lizdăkina !
   Întra-devăr, pe coştereaţa mâţei Lizdăkina era un imens ecran. În văzduh sălta un stol de stăncuţe. Rotogol-rotogol. Parcă văruiau cerul. Deodată, din stihii coborî un trăsnet ca bomba. Fâl-fâ-fâl ! făcu ecranu. Şi se umplu brusc de litere mari, strălucitoare :
    ZGHIHUI-V-AR DRACU !
    - Făăăăăăă ! se auzi iar strigătul.
    - Ce e, nene ? răsări un proiecţionist. Ce zbieri aşa ?
    - Vezi, nene, că-i vice-ntoarsa ! Ai greşit rola !
    - Văleu ! se auzi acela. Pardon !
    Zghihui-v-ar dracu dispăru la fel de brusc. Întuneric câteva clipe. Apoi ecranul fu iarăşi plin.  Pe pânză se derulă în tăcere, ca o procesiune mortuară, un text de rezoluţie.

ROMÂNIA

MINISTERUL PUBLIC

PARCHETUL DE PE LÂNGĂ

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

Secţia de urmărire penală şi criminalistică

Nr. 7301/3419/II/2/2009

OPERATOR DE DATE

NR. 3883

R E Z O L U Ţ I E

3 SEPTEMBRIE 2009

MARIUS IACOB - procuror şef al Secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (...)

C O N S T A T :

...în această zonă au mai rămas să demonstreze circa 260 de persoane (...) astfel au fost reţinute, la ora 7,00, 263 de persoane...

    - Au prins mai mulţi decât erau ! rosti Hamad cu uimire. 
    Deasupra, în vărf de stâlp, familia Hupăl Pupăl. Doi paşi spre cer. Păsăroiul îşi ocroti nevasta cu aripa. Ea se lipi strâns-strâns, cu pliscul lângă tâmpla-i caldă.
    - Hamade ! am zis, arătând ecranul. În ce jucăm ? Ce film e ăsta ?
    Pe ecran, capitala României. Arde surd, mocnit. Vălătuci de fum peste un miner înţepenit cu mâna-n caldarâm. Fălfâie spre tropic un stol de stăncuţe. Un bubuit crăpă văzduhul în diagonală. Apoi finito. Preste Bucuresci se aşeză pale-pale un act cu ştampilă de procuror.

2 august

    Impas. 
    La televizor, un lung interviu cu rusul Soljeniţân. Asculţi şi te schimbi, te cutremuri profund. Omul, spune Soljeniţân, trebuie să aibă două calităţi : conştiinţă şi moralitate. Între două fraze, lungi momente de tăcere. Ceva ţiuie, neuronii o iau la trap. Strângi cearşaful în mâini. Uiţi de televizor, de tine. Eşti Soljeniţân o clipă. Taci şi te-ntrebi : are omul conştiinţă şi moralitate ? 

    Anul acesta, în iulie 2009, s-a dat rezoluţia mineriadei din iunie 1990. Şi s-a pus definitiv crucea. Schingiuiţii de la revista Anul 2000 n-au fost măcar ascultaţi. O mână de scriitori au fost scăldaţi în sânge la etajul trei al unui bloc din plin centrul capitalei. Pe Miron Manega l-au atârnat peste balcon ca să-l arunce în stradă. Scena a fost filmată şi fotografiată din blocul vecin. Şi procurorii statului nu ştiu cine-s agresorii. N-au un nume, un chip, o explicaţie.  Involuntar, propria lor rezoluţie dezvăluie însă că mineriada a fost organizată pas cu pas chiar de structurile statului. Aducerea muncitorilor de pe platformele industriale bucureştene a figurat de la început în plan. Deşi voalat, textul e o oglindă perfectă a organizării războiului civil. Român contra român, cu implicare străină. Ies la suprafaţă complotul, grupul din structurile statului, locurile de întâlnire, cum şi cine s-a înarmat. Bestialitatea, atacul în plină noapte şi sălbăticia masacrului demonstranţilor de la kilometrul zero nu sunt specifice românilor. Este descrisă revolta bucureştenilor oripilaţi, luptele din 13 iunie 1990. Cu masive incendieri, focuri de armă, morţi. Înţelegând că vor fi învinşi, complotiştii au aplicat planul de rezervă : aducerea peste noapte a minerilor infiltraţi masiv cu "minerii" loiali din structurile statului. Securişti, vechii miliţieni deveniţi poliţişti, militari. Şeful statului, Ion Iliescu, a anunţat că minerii au fost retraşi din Bucureşti pe 15 iunie. Rezoluţia procurorilor dezvăluie însă că 1000 au fost cazaţi încă trei zile într-o cazarmă din Bucureşti. Se spune şi motivul : pentru a interveni în forţă în caz că bucureştenii se răscoală din nou. În realitate, erau trupe sovietice. Intraseră în România în decembrie 1989 pentru a-l răsturna pe Ceauşescu. Nu însă şi comunismul. Au contracarat brutal toate manifestările anticomuniste din 1989, 1990 şi anii următori. Inclusiv cu germenii declanşării unui distrugător război civil. De aici şi comportamentul de străin, indiferenţa şi cumplita sălbăticie a masacrării unor români nevinovaţi precum cei de la revista Anul 2000. Primul ministru Petre Roman recunoaşte că grosul trupelor sovietice s-a retras peste Prut abia în octombrie 1990. În România a rămas elita, coordonatorii întregului scenariu. Infiltraţi peste tot, de jos până sus, aşteptând semnalul. Care n-a mai fost dat. România n-a redevenit comunistă doar pentru că însăşi Uniunea Sovietică s-a prăbuşit în 1991. 

    Pe acest fundal, câţiva literaţi au fost măturaţi ca pleava. Coasta ruptă l-a făcut pe Adrian Dafir să nu iasă din casă câteva luni. Niciunul din schingiuiţi n-a mers la spital din cauza terorii cotidiene menţinută prin ziare şi televiziunea publică. Internarea putea fi sinonimă cu arestarea. Doar nefericitul Vasile Niţă şi-a făcut investigaţii temeinice în Germania, unde s-a refugiat de îndată. A trimis actele medicale în România. Probează lovituri, răni şi suferinţe cumplite. Dar procurorii statului n-au în 2009 un nume, un chip de agresor. Există acte, martori, fotografii, filme. Dar procurorii nu ştiu nimic.  Nici măcar cum şi de ce să-l asculte pe rusul Soljeniţân. 

PRECIZARE

    Prezenta este relatarea unuia dintre cele mai dramatice momente ale zilei de 14 iunie 1990. O parte din cumplitul eveniment a fost filmat de un reporter străin şi difuzat la televiziuni din Belgia şi Franţa. S-au făcut fotografii şi de la etajele blocului vecin, având la parter restaurantul "Vânătorul". Cunoscuţi cu exactitate, torţionarii n-au fost niciodată judecaţi. Poetul Cezar Ivănescu a murit recent în condiţii suspecte. Clara Aruştei, fiica adoptivă, indică asasinatul şi cere insistent dezvăluirea adevărului. În 1990, Cezar Ivănescu era preşedinte interimar al Societăţii Scriitorilor Români (SSR), precursoarea Uniunii Scriitorilor din România. Fusese refondată după revoluţie împreună cu Eduard Victor Gugui, editorul revistei Baricada, mort şi el pe o autostradă din Franţa. Dispărut e şi Adrian Dafir, fondator al revistei Anul 2000, afiliată SSR, unde figura ca vicepreşedinte. Nu se ştie nimic despre Vasile Niţă, refugiat din nou în Germania, sau despre soţii Gheorghe şi Alexandra Şerban, victime ale atentatului extrem, ieşit din comun. Singurul prezent public este Miron Manega, gazetar şi scriitor discret, remarcabil în poezie. Cei care deţin informaţii se tem şi acum să le spună victimelor şi cu atât mai puţin să le dezvăluie public. Autorii atentatului de la revista Anul 2000 n-au fost pedepsiţi. Implicat, dar şi agresat el însuşi în iunie 1990, statul n-a prezentat vreodată măcar elementarele scuze.

    După Miron e Adrian Dafir. Împins ca deţinutul către uşa fărâmată, zăngănind la fiecare atingere. Rămasă fără ceas, mâna stângă e cheag de sângele lui Cezar Ivănescu. Poetul - smuls şi el din podea. În urmă, Vasile Niţă şi soţii Şerban. Ea - pană clătinată. Soţul îi aruncă o privire. Plecă ochii iute, cutremurat. Chipul Sandei e un tufăriş de maci. În spate, zidul învărstat cu ghirlande de sânge. Camera e vraişte. Un scaun răsturnat lângă cocktailul Molotov. Sub masă zace geanta diplomat cu ştampila şi actele revistei. Cu lemnul împlântat sus, în mijloc, frigiderul stă clătinat într-o rână. În hol, foşgăială de mineri tăcuţi, cu bâte şi securi lucind la subţiori. Intră, ies din camera alăturată. Caută ceva. Se întorc în semiîntuneric privind osândiţii duşi peste prag. Un val de salopete negre îi întâmpină pe toată scara, ocupată om lângă om de jos până la etajul trei. La etajul doi, un pumn nevăzut zboară de lângă zid şi se-nfige în coasta lui Miron Manega. Un ţipăt scurt şi redactorul căzu în genunchi. Cotul i se lipi inconştient de trup. Adrian Dafir văzu totul de sus. Zărind chipul torţionarului care lovise, r

ăcni uluit :

    - Pe tine te ştiu ! Te cunosc !

   

Era un bucureştean deghizat în salopete de miner. Z

vâcni iute din cap, ascunzându-şi faţa. Camaradul de-alături înţelese deconspirarea. Închise pumnul şi lovi scurt, înfundat. Efectul fu năprasnic. Coasta se rupse pocnind ca surceaua. Aerul încremeni în gât. Merişorul mişcă spasmodic, asfixiat. Adrian nu mai respiră deloc două etaje, până jos.

    Jos, huetul străzii se înteţi. Forfota urcă vrabeţii în văzduh. Pe fereastră năvăli o rândunea tehuie. Făcu un rotocol şi se agăţă înfricoşată într-un colţ. Bătea din aripi împingând varul. Blondul rămase stană. Celui cu topor îi căzu buza. Huetul urca în valuri. Pasărea lunecă în zig-zag, măturând haotic petele roşii. Atinse podeaua ca macul şi se repezi spre fereastră. Aripa roşie fulgeră în lumină. Sânge ca para focului luci în dunga cerului.

    Primul săltat fu Miron Manega. O vârcă roz-vineţie îi brăzdează ceafa. Zvâcnetul pulsului umflă pielea ca spuma. Osândiţii înoată ca-n transă. Mişcări mecanice, paşi ca pe suflul bombei. Înaintează forţat, tăcuţi, fără o vorbă. Fiecare e încadrat de doi torţionari.

    Podeaua - roşie ca macul. Şuvoiul curge din creştetul lui Cezar Ivănescu pe braţul lui Adrian Dafir, înfipt în parchet. Stropi ca purpura curg pe pereţi. Năclăite, cizmele agresorilor lipăie lângă Miron Manega şi soţii Şerban. Trupşorul Sandei - închircit sub şuierul furtunului. Mâinile lui Vasile Niţă au rămas fără ghiuluri şi mănuşi. E livid, aproape inconştient. Geaca sfărtecată cu tot cu cămaşă. Un nasture zace lângă sticla din podea. Braţe, chipuri, spinări. Toate cu vânătăi şi excoriaţii ca drojdia. Aerul arde nevăzut.

    Blondul lovi cocktailul Molotov cu vârful cizmei. Sticla se lipi de perete, sub calorfier.  De jos, Adrian Dafir îi văzu benzina ştiulbucăind sub şomoiogul stins. Saltă în aer ultima şfară de fum. Cel cu aşchia de lemn se îndreptă spre grupul dărâmat. O lipi de un piept şi ridică toporul cu dreapta. Privi spre blond, aşteptând învoirea. Acela se consultă din priviri cu altul din hol. Apoi ordonă scurt :

    - Nu ! Luaţi-i !

   Celălalt se opri. Văzu frigiderul, se apropie. Fixă aşchia deasupra, drept în mijloc. Întoarse toporul şi lovi sec, năprasnic. 

    Lemnul intră în tablă ca glonţul.

14 iunie 1990

Bucureşti

Bulevardul Magheru 21

14 iunie 1990

    Sediul revistei Anul 2000 e la etajul trei. O încăpere într-un apartament vechi, semiobscur. Două camere la stradă. Alta către interior, locuită de o familie tânără, cu un copil nou născut. Un hol întunecat p

e mijloc

. Ajungi la gazetă pe nişte scări strâmte, abia luminate. Intri pe uşa principală, treci holul în doi paşi. Apoi o uşă dublă, din lemn masiv. Mobilierul e al proprietarului D.C.Calmuschi. O masă, câteva scaune, un frigider, o măsuţă cu telefon. Altă uşă dă în balconul mic, atârnat deasupra bulevardului.

    Membrii redacţiei au venit pe rând. S-au adunat toţi pe la unşpe şi jumătate.

    Cezar Ivănescu, director onorific.

    Adrian Dafir, fondator şi redactor şef.

    Miron Manega, redactor

    Soţii Gheorghe şi Sanda Şerban, redactori.

   Ea, fragilă ca trestia. Însoţită de soţ şi un necunoscut fistichiu. Costum de blugi, cizme cu pinteni, mănuşi de motociclist, cu degete tăiate. Câteva ghiuluri de aur la mâini. Bine făcut, alură de sportiv. Toţi privesc intrigaţi specimenul nimerit cine ştie cum la o revistă de cultură. Pare mai mult punkist decât amator de poezii. Şerban dezleagă misterul :

    - Vi-l prezint pe prietenul Vasile Niţă din Germania !

  - Vă salut ! spune omul. Sunt transfug român dinaintea revoluţiei. Am fugit în Germania. M-am întors acasă acum, când s-a putut. Câteva zile. Da nu pricep deloc ce-i aici ! adaugă, arătând strada, uimit.

    Bucureştiul vuia.

   Pe bulevard trec încolo şi-ncoace grupuri masive în salopete de miner. Murdari, în cizme de gumă, căşti cu lămpaşe. În mâini agită bâte, răngi, furtunuri cu cap metalic. Între Piaţa Universităţii şi Piaţa Romană nu mai circulă nimic. Strada e integral ocupată de bizarele forţe paramilitare. Răcnesc, înjură, patrulează oprind pe oricine li se pare suspect. Victime predilecte sunt mai toţi cei cu alură de intelectual, în special bărboşii. Se confiscă aparate foto, carneţele, foi de scris, pixuri. E o vânzoleală stranie pe tot bulevardul împânzit de cizme.

    Adrian Dafir priveşte mirat excentricul punkist.

    - Pe unde aţi venit ?! întreabă, văzându-l teafăr.

    - Prin spate ! spune omul repede, căscând ochii.

    Redactorul şef ridică o mână în semn de uimire. Reluă, privind de la unul la altul :

   - Se întâmplă ceva ciudat în Bucureşti ! Am văzut cu ochii mei cum a fost lovit un student cu bâta în cap ! Eram în faţa sediului PNL ! În cap, pe la spate !

    - Da, aşa-i ! Am văzut şi eu la Romană ! întări scurt Miron Manega.

    - Şi noi am văzut la Amzei ! completă Sanda.

    Filiformă şi fragilă, Sanda e total îngrozită.

    Cezar Ivănescu - palid, încordat ca arcul. Face doi paşi încolo, doi încoace.

    - Adriane ! spuse hipnotizat. Ştii fumul pe care l-am văzut noi aseară privind de la Piaţa Unirii ? Era de la maşinile ce ardeau la Piaţa Universităţii !

    - Da !  Am văzut şi la televizor ! Au dat foc maşinilor de la kilometrul zero !

    - Acum nu mai e niciun demonstrant la Piaţa Universităţii ! adaugă Miron, consternat.

    Adrian Dafir privi spre fereastră. Continuă :

    - Am venit cu metroul până la Universităţii. Când am coborât, pe pardoseală era o arătare ca extratereştrii. Un tip în salopetă bocănea marmura cu un ciomag. Lângă el, altul. Mai încolo, câteva grupuri la fel. Am crezut că se toarnă vreun film postmodern ! Sus, unde se vindeau ziare, vrafuri de gazete împrăştiate peste tot. Inclusiv Anul 2000. M-am uitat după vânzătorii noştri, soţii Stănescu, da nici zare...

    - Au adus ieri banii şi-au mai luat reviste, zise Miron.

    - Abia sus, când am văzut mulţimea de salopete şi cizme, mi-am dat seama că sunt mineri, continuă Adrian Dafir. Îi ştiu, am intrat cândva într-o mină. Am trecut absolut uluit printre ei. Dinspre Magheru venea un camion cu apă minerală. A oprit chiar în mijlocul bulevardului. De sus, vreo trei au început să împartă sticle cu praf pe ele. Cert erau din vreo rezervă de stat. Pe trotuare erau şi nişte veceuri ambulante parcă special făcute. Nu ştiu ce se întâmplă. Foarte bizar, pare o lovitură de stat în care e implicat însuşi statul ! Cam ca rebeliunea legionară descrisă de Marin Preda în Delirul...

    Cezar Ivănescu făcu ochii mari, uimit.

    - Da, da ! Monşerul Preda mi-a povestit că n-a putut băga tot în carte...

   - E, asta-i clar de spus în revistă ! Da să vedem ce-i azi, ce se petrece. După ce-am trecut de Piaţa Universităţii am ajuns în dreptul sediului PNL. Abia acum am văzut că fusese incendiat ieri. În clădire, nimeni. Uşi vraişte, urme de fum sub ferestrele zob. În faţă, un grup masiv de civili vociferând. De departe am crezut că-s penelişti înfuriaţi. Lângă ei, am amuţit ! Civilii gesticulau şi înjurau liberalii ca la uşa cortului ! Aşa le trebuie, daţi-le foc, arestaţii ! strigau sălbatici. Atunci am văzut un grup gros de mineri venind dinspre Piaţa Romană. În mijloc era un tânăr înalt, probabil student. Avea o barbă blondă, care-l şi făcuse suspect. De-o parte şi de alta îl ţineau de mâini doi poliţişti mai speriaţi decât el. Îl duceau, dar şi încecau să-l protejeze cumva. Dinspre Universităţii venea alt grup. E, când s-au încrucişat, unul a ridicat bâta şi l-a lovit drept în cap ! Aici, la spate, în ceafă ! arătă cu mâna.

    - Au ! făcu Sanda, ducând o mână la gură.

    Cezar Ivănescu nu scoate o vorbă. Dafir continuă :

    - A căzut în genunchi. Poliţiştii l-au ridicat, omul a căzut iar...

    - Şi ăia din stradă ce făceau ? întrebă Miron.

    - Huiduiau ! Dar nu pe mineri, ci pe cel lovit !

    Adrian Dafir tăcu, siderat. Pe masă era o revistă. Aşeză mâna pe ea şi zise :

   - Uitaţi cum facem ! Nu ne manifestăm deloc.  Nu fluierăm, nu huiduim, nu atragem atenţia ! Ne 

vedem liniştiţi de treburile noastre. 

Şi, mai ales, nu iese nimeni pe balcon ! E cel mai expus pentru că-i chiar deasupra străzii...

    Îi privi pe toţi şi se aşeză pe un scaun. Miron Manega veni lângă el. Vasile Niţă stătea într-un fotoliu.

    - Miron ! zise Dafir. Cum e, ai rezolvat cu tipografia ?

    - Pentru Anul 2000 ?

    - Nu, pentru ailaltă nouă. Cum îi zicem, domnu Ivănescu ? întrebă, căutând poetul cu privirea. 

    Dar nu-l găsi. D

ispăruse undeva cu soţii Şerban.

    - Unde-s ? se întoarse mirat spre Miron.

    - Cred că-s în camera ailaltă. Să-i chem ?

    - Nu. Stai. Ce titlu are noua gazetă ?

    - Euchronia !

    - Cum ?!

    - Euchronia !

    Dafir mări ochii. Rosti :

    - Hm ! Ce titlu !

    Miron râse încurcat.

    - E visul lui Cezar Ivănescu...

   - O fi ! Da vindem ceva cu titlul ăsta ? În fine. Ştie el ce-o şti ! La ce oră mergem la tipografie ?

    - După doişpe. Ne aşteaptă Vasilescu...

    - Care Vasilescu ?

    - Directorul tipografiei Universul...

    - A ! Panarama aia ?!

    - Păi, de ce panaramă ? râse Miron.

    - Ăsta m-a trimis prin ianuarie cu revista Anul 2000 s-o tipăresc la Alexandria ! Cică n-avea suficient spaţiu tipografic la Bucureşti !

    - Şi aşa era ?

    - Aveau să-şi toarne şi-n cap, dă-i în pizda mă-sii ! Circ ! Aşa i-au făcut şi lui  Cornel Nistorescu. Expres, gazeta lui, s-a tipărit iniţial tot la Alexandria. Într-o zi m-am întâlnit acolo nas în nas cu Ion Cristoiu. Corecta şpalturi şi ungea la tipografi. Dădea mită mai la toţi...

    - Cum ?!

    - Păi, altfel nu făceau nimic ! Şi ce să faci ? Umbla omu printre maşini cu o pungă de-un leu burduşită cu bani...

   Dinspre balcon se auziră câteva huiduieli. Uşa s-a deschis brusc. Speriaţi de moarte, soţii Şerban năvăliră însoţiţi de Cezar Ivănescu. Palid, poetul îngăimă :

    - Adriane ! Vin sus !

    - Cine ?

    - Minerii ! 

  Miron Manega înţelese pe loc. 

Adrian Dafir privea uluit nesăbuiţii. Fuseseră pe balcon, n

u în camera de-alături. Acum t

otul era inevitabil, fără soluţie. Nu mai avea importanţă dacă au huiduit ei ori alţii. 

Pe scări se auzeau deja tropăituri. 

Apoi şi zgomotul de la clanţa uşii de-afară. Văzând că nu se deschide, o voce înfundată decise :

    - Nu aici ! Mai sus !

    Atmosfera se destinse câteva clipe. Liniştea fu spartă de undeva din stradă :

    - Nuuu, nu acolo ! Un etaj mai jos !

   Urmară tropăiturile inverse, de sus în jos. În scurt timp, clanţa fu din nou zdruncinată. Apoi

 răsună o cumplită izbitură în uşă. 

Sunet clar, de rangă. 

Din camera de peste hol săltă ţipătul femeii cu copil mic. Spaima îi cuprinse ad-hoc pe toţi. Cezar Ivănescu strigă :

    - Adriane !  Să baricadăm uşa !

    Totul s-a făcut instantaneu. Întâi fu împins frigiderul în uşă. Apoi masa, scaunele. 

Zdronc ! zdronc ! se auzi ranga din nou. 

Uşa de-afară cedă. 

O scurtă tăcere de câteva secunde. Apoi paşi amestecaţi în hol. U

şa fu atinsă, împinsă, clanţa mişcată. Vocea ordonă :

    - Sunt dincolo ! În camera ailaltă ! 

    Au deschis, n-au găsit pe nimeni. Şi s-au întors imediat.

    - Aici ! Spargeţi ! se auzi ordinul.

    Loviturile urmară de îndată. Zgmotul lemnului rupt îi paraliză complet. Retraşi lângă perete, priveau înmărmuriţi la inutila baricadă.

    - Gata ! Am spart-o ! se auzi.

    Şeful înjură gros :

    - Paştele mă-sii ! Au uşă dublă ! Hai ! Împingeţi !

    Împinseră cu putere. Dar uşa masivă nu cedă.

    - Stai aşa ! Loveşte ! ordonă acela.

    Prima lovitură aduse ţipătul Sandei. Se repezi îngrozită la telefon. Ridică receptorul şi-ncepu să-i învârtă discul, repetând spasmodic :

    - Îl sun pe tata ! Lucrează la armată ! Îl sun pe tata ! 

    Vorbi scurt cu cineva. Nu se-nţelegea mai nimic. Şi s

ughiţul plânsului îi acoperea cuvintele. 

Poc, trosc, trosc ! se auzea în uşa clătinată. 

Vuia holul ca-n butoi. 

Deodată, o aşchie sări peste baricadă. Se formase deja prima crăpătură. În care pătrunse adânc ceva care-i îngrozi : tăişul unui topor. Semăna cu baltagul folosit şi ca armă de atac. Următoarea lovitură îi împinse lama înlăuntru aproape în întregime. Metalul luci scurt în lumină. Apoi alte lovituri. Aşchiile zburau fără noimă. Prin gaură intră o mână cătând clanţa. Se opri în dunga frigiderului şi se retrase. Câteva lovituri lărgiră deschizătura. În gaura ca de ghilotină pătrunse un cap de om. Era ca la patruzeci de ani. Blond, cu început de calviţie. Privi speriat spre grupul retras lângă perete. Dispăru o clipă. Apoi vârî mâna, împinse masa şi frigiderul. Gata.

    Au fost înăuntru în câteva clipe. 

Erau cam cinşpe, umăr lângă umăr. Cu t

opoare, bâte, răngi, furtunuri metalice. 

Unul luă de jos şi o aşchie de lemn sărită din uşă. Lungă cât cuţitul de măcelărie. Totul 

s-a întâmplat într-o tăcere deplină. 

Semnalul l-a dat cel din capul şirului. 

Au privit ţintă, metalic. Şi-au lovit toţi odată. 

Crunt, fără o vorbă. 

Sanda primi pumnul în faţă, ca la box. 

Căzu ca fulgerată pe podea. 

Ploaia de lovituri venea de peste tot. 

Pumni, bâte, furtunuri. 

Se prăbuşiră toţi lângă perete. 

Vestimentaţia nefericitului Niţă accentuă furia. 

Potopul nu slăbi căteva minute. 

Furtunurile metalice intrară în carne. 

Miron Manega se încordă strivit. 

Din creştetul lui Cezar Ivănescu ţâşni sângele. 

Şuvoiul se prelinse pe mâna lui Adrian Dafir, căzut alături. 

Curând, erau ca purpura. 

Se auzi un zgomot de geam spart. 

Din stradă sosi o sticlă aruncată peste balcon. 

Înăuntru vălurea petrolul. 

La gură, un şomoiog aprins. 

Era un cocktail Molotov. 

S-a rotit de câteva ori pe podea şi s-a dus sub calorifer. Dar n

u s-a spart. Şomoiogul s

-a stins sub ochii celui care dăduse semnalul. 

Opri măcelul, îngrozit el însuşi. 

Unul a ieşit pe balcon şi a făcut un semn. 

Al doilea cocktail n-a mai fost aruncat. 

    Toţi ar fi fost arşi de vii. 

    Scrum.

    Afară, Bucureştiul ca un crematoriu.