După Miron e Adrian Dafir. Împins ca deţinutul către uşa fărâmată, zăngănind la fiecare atingere. Rămasă fără ceas, mâna stângă e cheag de sângele lui Cezar Ivănescu. Poetul - smuls şi el din podea. În urmă, Vasile Niţă şi soţii Şerban. Ea - pană clătinată. Soţul îi aruncă o privire. Plecă ochii iute, cutremurat. Chipul Sandei e un tufăriş de maci. În spate, zidul învărstat cu ghirlande de sânge. Camera e vraişte. Un scaun răsturnat lângă cocktailul Molotov. Sub masă zace geanta diplomat cu ştampila şi actele revistei. Cu lemnul împlântat sus, în mijloc, frigiderul stă clătinat într-o rână. În hol, foşgăială de mineri tăcuţi, cu bâte şi securi lucind la subţiori. Intră, ies din camera alăturată. Caută ceva. Se întorc în semiîntuneric privind osândiţii duşi peste prag. Un val de salopete negre îi întâmpină pe toată scara, ocupată om lângă om de jos până la etajul trei. La etajul doi, un pumn nevăzut zboară de lângă zid şi se-nfige în coasta lui Miron Manega. Un ţipăt scurt şi redactorul căzu în genunchi. Cotul i se lipi inconştient de trup. Adrian Dafir văzu totul de sus. Zărind chipul torţionarului care lovise, r

ăcni uluit :

    - Pe tine te ştiu ! Te cunosc !

   

Era un bucureştean deghizat în salopete de miner. Z

vâcni iute din cap, ascunzându-şi faţa. Camaradul de-alături înţelese deconspirarea. Închise pumnul şi lovi scurt, înfundat. Efectul fu năprasnic. Coasta se rupse pocnind ca surceaua. Aerul încremeni în gât. Merişorul mişcă spasmodic, asfixiat. Adrian nu mai respiră deloc două etaje, până jos.