31 iulie

   Stăpânu Hilimon a descoperit o nouă planetă. Nu se vede cu ochiul liber. Dar seamănă izbitor cu Terra. E chiar absolut identică. Are aer, oxigen, drame, dame, turci, nemţi, cehi, franţuji, români, italieni. Unica diferenţă e timpul. Alt timp, aceeaşi planetă. Prin binoclul întors se văd vălătuci de fum săltând din piaţa Campo dei Fiori. Roma, 17 februarie 1600. Pe rug e ars un eretic blasfemiator : Giordano Bruno. După naştere, Filippo. Giordano e numele de călugăr. Scrierea De l'infinito, universo e mondi e la index librorum prohibitorum. La fel şi De la causa, principio e uno sau Cena le cenere. Cina cenuşii. Şase ani l-a anchetat tribunalul inchizitorial prezidat de Bellarmino, cardinal. L-a scos din sărite Alungarea bestiei triumfătoare, propusă de Jupiter, înfăptuită de consiliu, dezvăluită de Mercur, rostită de Sofia, auzită de Saulino, consemnată de Nolan ; împărţită în trei dialoguri subîmpărţite în trei părţi ; Închinată strălucitului şi vestitului cavaler Sir Philip Sidney ". Stampato in Parigi M.D. LXXXIII. De rug se apropie gâdele, omul cu torţa. Nu ştie nici el de ce plânge înfundat. Nodul din gât aproape îl sufocă. Întinde torţa şi gata. Deasupra pieţei Campo dei Fiori saltă vălătuci de fum. Rug înalt, în vâlvătăi. Prin binoclu, stăpânul a descoperit omul cu torţa plângând în hohote pe o străduţă dosnică, laterală. Probabil de-acolo s-a format o nouă planetă. Încă nu se vede cu ochiul liber.

     30 iulie

  O soluţie anticriză e şi soluţia antibou. Se pulverizează cu precădere în mediul bancar. Căldura scade cu trei grade pe oră.

     29 iulie

     O soluţie de criză : îţi declari ograda parte a Marelui Ducat de Luxemburg. Cu tot cu acareturi şi pâmânt. Un schimb reciproc avantajos. Dai tu, dă şi ducatul pensie de 1000 euro sau salariu de 3000. Înveţi pe de rost Pactus Legis Salicae, Legea Salică. Zbori în recunoaştere pe deasupra râului Mosel Moselle. Pe muntele Buurgplatz din Graussherzogtum Letzebuerg te întâlneşti cu Henric, Mare Duce de Luxemburg. Şi, la un lichior, semnezi actul dinainte pregătit de primul ministru Jean-Claude Juncker. Astfel devii cetâţean luxemburghez. Nimic nou sub soare. La fel a devenit Hawai teritoriu al SUA. Fixezi graniţa la gardul propriu şi gata. Faci ce vrei cu proprietatea ta. Nu te opreşte nimeni să te uneşti cu Marele Ducat. Ultima formalitate e masa festivă într-un restaurant chinezesc. Meniu pe sprânceană. Carne cu ardei şi urechi de lemn, pui cu cinci culori, vită iute-amorţit, găuri de gogoşi, puchiţele de primăvară, îngheţată prăjită. E lângă Fabrica de Lansat Porumbei din Munţii Ardeni. 

     Am aflat de ce-i îngăduit păcatul : nu se ştie ce e.

     27 iulie

   Madam Zdup ne-a adunat pe lângă ea. În grădină, sub cireş. Ne scarmănă şi-un vânticel grozav. Sunt pe-aici şi nişte noutăţi. De exemplu, sub bagdadie atârnă o bardă cât toate zilele. N-am mai văzut-o şi nu ştiu de ce-i acolo. Pare nou-nouţă, bine ascuţită. Profa de angleză are în mână o carte subţirică, da foarte frumoasă întrucât e de poveşti. Ne plac basmele mult tare de tot. Chiar cu asta a şi deschis lucrările cenaclului : 

     - Azi o să vă spună mămica o poveste...
     - Uraaaaaa ! am strigat toţi
     - Da o să auziţi ce n-aţi mai auzit...

     - Ura - ura - urraaa ! 
     - Povestea se cheamă Jupânul Motan sau Motanul încălţat !
     Evident că, la aşa subiect, eram în delir :

     - Uraaaaa ! Ura - ura - uraaaaa ! 

     - Păi, dacă-i criză, măcar stăm la poveşti. Nu ?

     - Ce criză ?

     - Nu ştiu. Da mi-au tăiat ăştia douăşcinci la sută din salariu !

     - Phiiiii ! Aşa mult ?!!

     - Mult ! Mai că n-am ce mânca !

     Ne-am uitat stingheriţi unul la altul. Da ce puteam face ? 

    - Amu fac şi eu ca ţiganu. Când mi-e foame, cânt. Sau spun basme. De acord ?

    - Daaaaa ! am strigat, aşezându-ne pe codârle.

    - E, dacă-i unanimitate, poftim ! Sunteţi gata ?

    - Daaaaa !

  - A fost odată un morar care avea trei copii. Şi le-a lăsat moştenire o moară, un măgar şi un motan...

     - Un motan ?!! zise Andreluşa, uimit.

    - Da ! Împărţeala s-a făcut repede. Nu la notar, că acolo se-alege praful de avere. Cel mare luă moara. Ăla mjlociu - măgarul. Iar celui mic îi rămase motanul. Aşa că prâslea nu se putea împăca în ruptul capului cu împărţeala. Fraţii mei, zicea, pot să-şi câştige cât de cât pâinea, dac-or munci umăr la umăr...

     - Sau cot la cot ! întări Andreluşa, silitor.

   - Da, da ! Aşa-i ! confirmă Citi Hop Zdup, privindu-ne de-aproape.
     - Şi ? Ce-a urmat ?
     Aici doamna s-a apropiat şi mai mult, grăind în şoaptă :
     - Ce credeţi c-a zis prâslea ?
     - Ce ? 
   -  Dar mie ce-mi mai rămâne după ce-oi mânca motanul şi-mi fac un manşon din blana lui ?

    E, cam asta a fost. Am sfeclit-o rău de tot asociind basmul cu criza, foamea, alea alea. Mai ştii ce-i trece profei prin cap ? Văzând şi cum se mişcă barda-n cui, Hamad i-a şoptit lui Andreluşa :

     - Ia dă-te, mă, mai încolo !
     Şi a şi rupt-o la fugă.

     26 iulie

    Cel mai rapid şoarec din mahala umblă iar pe la porţile tuturor. Încă speră să-l mânce careva. Are şi un nume rar, Chiţ TV Chiţ Chiţ, da puţin inţeles. O fi Chiţ Kitz, nu doar Chiţ, zis şi Freudică. Bate în lemnul porţilor şi strigă băăăăăăăă. La mâţa Lizdăkina chiar urlă din răsputeri :

     - Făăăăă ! Făăăăă, surdo !

     Iese aia în prag şi zice râzând printre mustăţi :

     - Ce vrei, mă, prăpăditule ?

     - Fă ! Ai mâncat azi ?

     - Da nu ştii că-s vegetariană ?

     Supărat foc, se repede la poarta mea.

     - Vezi, fă ? zice dintr-o suflare. Vezi cât îi de proastă ?

     - Păi, de ce ?!! am ciulit urechea, curioasă.

     - Şi tu eşti surdă ? N-auzi ce zice ?

     - Ce ?

     - Cică-i vegetariană ! D'aia nu mâncă şoareci !

     - Păi, e logic ! am zis. Aşa-i la masoni ! 

     - O fi ! Da nu-i logic !

     Apoi mi-a explicat de ce. El, de pildă, e şoarec de mahala. Mâncă numa ierburi şi seminţe. Deci asta e şi el. Aşa spun savanţii : fiinţa este ceea ce mănâncă. Mânânci iarbă, eşti iarbă. Deci hrană pentru vegetarieni. Numa bun pentru Lizdăkina. Ca să se vadă clar din ce-i compus, acceptă să facă şi o analiză detaliată de laborator.

     E, asta chiar m-a blocat. M-am uitat lung şi-am zis mirată :

     - E, nu m-am gândit. Da analizez...

     - Da ? a zis şoarecul, fericit.

     - Cercetez, aflu. Îi spun şi Lizdăkinei...
     - Când ?
     - Treci pe mâine dimineaţă...
     Acu, ce să cred ? Auzind concluzia, Freudică a zis tulbure :
     - Nu-i mai bine pe după amiază ?
     Apoi a şi zbughit-o. La colţ deja intrase într-un nor de praf. 

     25 iulie

   În drum, Aliţă Şnur boscorodeşte cu Vafineda din Vardiştihe şi fata lui Hazardatu. Aia mai mare, cu sănii ca para. Mai la vale, zic ei, sunt nişte specialişti de la primărie. Stau în colţ şi opresc oamenii pe stradă pentru că strică asfaltul cu tocurile. Au hotărâre oficială cu numărul per pe pe 2010. Pus mai an, asfaltul s-a şi stricat. L-au fărâmat cu încălţările. Lucrare grea, scumpă, gospodărească. Schimbat, desfundat, poca-hodoronca ziua noaptea. S-au pus borduri, nisip, piatră, asfalt. Totul nou-nouţ, ştiinţific, cu analiză de laborator. Licitaţie de constructori a-ntâia, firme ţais cu numărul per pe pe la registru. Borduri lux, din China. Greluţe, drum lung. Da mai ieftine. În fine, la un an le-a sărit smalţul. Cam ca mămăliga de pe ceaun. Şi, noaptea la ora 23, 47, s-a constituit o comisie de specialişti. Urgent, să nu se-ntârzie. S-a făcut proces verbal în care s-a constatat cauza : tocurile. Normal că după procesul verbal s-a făcut şi unul scris la judecătorie, contra fabricii de încălţăminte. Preventiv, s-a dat de urgenţă hotărârea cu descălţatul. Mergi prin oraş cât vrei, unde vrei. Da nu încâlţat ca până acum. Umbli desculţ. Hotărârea are şi o anexă de reorganizare a primăriei pe principii noi, ştiinţifice. Care a fost împărţită în trei : Zona cu Mită, Zona fără Mită şi Zona cu Dinamită. Vine omu şi ştie clar ce, unde, cum are de făcut. Nu mai umblă tehui pe coridoare. Alegi zona frumos, civilizat. Vrei să-ţi faci casă unde sunt alunecări de teren ? Bine. Nu ştii de ce vrei acolo, da te convingi de altceva : eşti om hotărât. Mori la alunecare, da măcar eşti celebru, te dă la televizor. Te duci la primărie şi alegi Zona cu Mită sau fără Mită.  Zona cu Dinamită e între ele. Da n-o vezi pentru că-i subţire ca sfoara. Fiecare popor cu propriile obiceiuri, tradiţii. La evrei e făcută praf din fragedă tinereţe. Japonezii sar peste ea cu nişte maşini zburătoare. Chinezii zboară cu borduri cu tot. La noi, de sfoară s-a împiedicat un procuror tinerel. S-a dus de-a berbeleaca vreo trei metri. De fapt, s-a măsurat cu exactitate : fix trei metri. N-avea casă şi voia. De-aia faci facultate : să iei. Astfel a gravitat la primărie între Zona cu Mită şi Zona fără Mită. Şi s-a-mpiedicat de Zona cu Dinamită. E cât sforicica, da tot a dat peste ea. Era într-o marţi, trei ceasuri rele. Evident că şi-a scrăntit glezna. L-au luat în braţe şi vira la spital. Care-i împărţit de guvern la fel ca primăria : Zona cu Mită, Zona fără Mită şi Zona cu Dinamită. Publicată în Monitorul Oficial, ordonanţa de urgenţă are numărul per pe pe...

     -  ... fixat pe axa infinitului ! conchise Aliţă Şnur. 
     - Aha ! confirmară fetele.
     - Gata cu pantofii. Da nu pricep un lucru... 

     - Ce ? a zis Vafineda.

     - Ţie ţi-au luat şi chiloţii ?

     Hm ! Nu observasem lipsa. Asta-i goală puşcă. Ochi de vultur are Aliţă. Vede tot, inclusiv ce se vede şi din pod : îi e lui mai dragă Vafineda. Sâmbăta asta. Ailaltă mai aşteptăm. Noi, da şi fata lui Hazardatu.

     24 iulie

     Azi, Luca din Efes nu zboară. Urcă dealul pe jos. Aparent, iar e mangă. S-o fi-ntâlnit iar cu văru Hupcăilă. Şi să vezi scandal cu madam Hupăl Pupăl. Da nu-i aşa. Păsăroiul e pe jos pentru că duce în cârcă un atol. De-aia nu zboară. S-a oprit în dreptul lui Hamad, arătând pietroiul : 

     - M-a doborât ăsta de tot !
     - Ce dracu-i aia ? se minună cotoiul.

     - Un atol !

     - Ce-i ăla ?

  - Insulă formată din scheleţi de coral în formă de inel. La mijloc are o lagună...
     - Aha !

    Nu-i vine să creadă. Da aşa e. Atolul e vârât pe umerii păsăroiului ca inelul de cununie. Capul iese ca al lui Salvador Dali : ţuţurug prin lagună. Apele curg gârlă peste pasărea înfiptă-n drum. Imaginea e rarisimă sau unică. Nu cred să mai existe în istorie un pasăroi cu un atol în spate. Poate cu unul mai mic, nu cât ăsta. Explicabil că Luca nu zboară, ci merge şontâc la deal. Şi nu se lasă deloc. Auzise Hamad ceva despre atoli şi experimente atomice. Da habar n-are ce face pasărea cu ăsta prin târg.

     - Da unde-l duci ? La Cernobâl ? se miră el.

     - Nţ ! La Strasbourg Bignabimbumgnabagbul Superior...

     - Păi, de ce ?

     - Îl pun peste CEDO La Tuta. Iar peste atol pun plăcuţa ca la mormânt : Aici zace...

     - Ce zace ?

     - Păi, chiar asta-i treaba !  Nimeni nu ştie ! 

    Madam Hupăl Pupăl ascultă discuţia din vărf de stălp. Aşa că interveni :
     - Mai oablă-i metoda de la Cernobâl...
     - Care ? 

     - Pui o placă de beton ! Că aia-i : nimeni nu ştie...
     - Ce să ştie ?

     - Ce zace acolo...

   În fine, poate află cineva. Eu ce să fac ? Pot doar să aproximez cât a mai stat Luca din Efes cu atolul experimental pe gât : trei minute. 

     23 iulie

  Cald. Suie în vama văduhului Ideograma din Gâl Gâl, Bălăurelul lui Bohomond şi Reţeta din Plop. Vorbesc una-alta sus, la răcoare.

     - Asta-i cert ! zise Bălăurelul. 
     - Ce ? se miră a lui Gâl Gâl.
     - Luca din Efes are dreptate !
     - Da ce spune ?

     - Păi, a zburat peste CEDO La Tuta...
     - Şi ?
     - Are clădirile în formă de litere...

     - Zău ? se minună Reţeta. Şi ce scrie ? 

     - E o definiţie. Se spune acolo ce-i omul...

     - Şi ce e ?

     - Fiinţa căreia îi creşte păr din cap !
     - Când ?
     - Cum când ? Toată viaţa !
    Apoi au dispărut. Unde - nu ştiu. I-am cătat cu privirea, da nimic. S-au dus în chaosul fără început şi sfârşit. Ieri real, azi ca-n basme.

    

     22 iulie

   Stăpânu s-a-nscris la biroul Nobel. Dimineaţa, coada nu-i mare. Se-ntinde mai spre seară, când ies oamenii de la serviciu. Nici nu-i multă birocraţie. Acum e pe lista de aşteptare cu toate formalităţile : cerere, număr de înregistrare, ştampilă rotundă, dreptunghiulară etc. Mai are de făcut atât : să devină cetăţean german. Apoi totul se rezolvă. 

     20 iulie

   Nu ştiu dacă aţi auzit povestea lacrimei care a străbătut planeta. Nici eu n-o ştiu povesti prea bine. Dar am un avantaj : o am văzut-o cu ochii mei. Uite cum a fost. Erau cam două ore, două şi ceva după răsărit. Aşa frumos era pe-afară, de credeai că ziua de-alaltăieri trăia încă două zile pe pâmânt. Văzând asta, stăpânu Hilimon a făcut ca mama când mă muta de colo colo. M-a luat cu mâna de ceafă şi m-a băgat în coşuleţul de primblare. Soarele era cam pe-acolo unde sfântul duh măsoară vama văzduhului. În fine, sus coşuleţul şi haidam la vale. Da în dreptul tufei de brustur mi-a stat inima. Privind printre stinghiile gardului, o am văzut ceva nemaipomenit : sânul Vafinedei din Vardiştihe dormea în căuşul palmei lui Aliţă Şnur. La aşa o privelişte, şi sfântul Mina ar fi întredeschis un ochi. Apoi ne-am continuat drumul. Da parcă totul era altfel, fără să pricep clar cum. Până la tăpşan ne-a însoţit o ceată de zoraptera. Erau şi albine, bonzari, lăcuste şi alte nelămuriri ce taie văzduhul ca şi cum n-ar fi. O pală de vânt dădu aeriana escortă de-a tumbealeacul în hotarul de cătină. Odată ajunşi acolo, s-au apucat toţi de îndopat ca apucaţii din floarea ca neaua şi bobiţele roşii ca răsăritul. Hop ! a sărit şi stăpânu un şanţ către imaş. Şi gata, ne-am întins amândoi cât zarea. Din dreptul genelor, tăt imaşul pare sub dreapta lui Dumnezău. Sânziene cât lumea. Sancta Diana de iunie, la deschiderea cerurilor. Sub gheruţele mele şi cămeşa stăpânului Hilimon, vrafuri-vrafuri de ierbi vrăjitoreşt. Parcă dorm, da nu-i aşa. În realitate, fac legătura între tărâmul de ici şi cel de dincolo. Sau cele, că nu se ştie câte or fi. Nu le ştii numărul. Rădăcina ierbii de vrajă e de la Mercur. Frunza şi creanga de la Marte. Floarea e de la Sirius. Sămânţa e din Lună şi fructul din Soare. Uite angelica şi ici mătrăgunile. Alături, iarba şarpelui. La umbra socului şade un drac, Asmodeu şi nu mai ştiu cum. S-a-ntors de nu se ştie unde şi iarba fiarelor. Da se ştie distanţa : şase ape. O culegi noaptea, toată, fără să uiţi un fir. O pui într-un vas cu aghiazmă luată de la nouă bisearici. Şi gata. Nu mai ai nicio treabă. Descuie orice încuietoare de fier, lacăt, lanţ sau legătură păzitoare de comori. Ca să găseşti iarba fiarelor în întuneric, foloseşti fulgora lanternia, hemiptera cu care citeşti ziarul noaptea în Guineea. Dacă-i ştii anatomia şi-o ţii cum trebuie, fulgora lanternia luminează ca ziua. Importantă e însă ordinea în care o apuci de pillow, tarsus, gizzard, cexa. Nu invers, pe dos, că nu merge. În toloaca de ierburi şi lanternia era şi o puzderie de cărăbuşi claie peste grămadă cu orthoptere, lăcuste, călugăriţe şi un neam de mantophasmatodea gladiators cu veri şi cumetri la un loc. Şi unul de isoptera, termite ieşind de la doi-trei metri din scoarţa pământului. Una  avea botul plin de perowskit, magneziu cu care te ia somnul. Aşa s-a dat de gol că sosea chiar din zona magmei vulcanice : Plume. Întins pe burtă, stăpânu Hilimon citea foarte liniştit micul tratat de eleganţă, o cărticică foarte bună. Da cam stranie : are două începuturi. Unul e Cum să fii o lady. Iar cel din partea ailaltă e Cum să fii un gentleman. Treabă serioasă, traducere din engleză. Apoi pe tăpşan a apărut o gnişcocoriţă atât de neobişnuită încât pare inexistentă. A săltat cu acordeon cu tot de sub un ciulin acuzat de crimă în ţara de baştină. Fusese condamnat la moarte, apoi graţiat şi exilat în România. Unde s-a recompus, în general, din halfil, fulgora lanternia, osul hioid, litera ţuţurug, carmeol şi cinabru. Când a-ntins gnişcocoriţa acordeonul, a stat vântu-n loc. Aşa dumnezăiască muzică n-am auzit de la duhul sfânt încoace. Ca-n rai tresăltau clapele harmuşcăi apăsate de picioruşele gnişcocoriţei. Are multe-multe, da n-am stat să le număr. A cântat psalmi, Vivaldi, Bach. Atunci s-a întâmplat minunea. Din ochiul stăpânului Hilimon a picat o lacrimă care a străpuns tot geoidul, întreaga Terra de-a curmezişul. Şi a ajuns hăt dincolo într-o mahala din Auckland, Noua Zeelandă. Aici a ieşit brusc într-o grădină unde prăşea un băştinaş. Şi l-a pocnit drept în călcâi, ca pe Ahile. Normal că a strigat ăsta au-au-au. Cam neînţeles, da aşa tare, c-a ieşit vecina la poartă. Care a văzut ce şi cum s-a întâmplat. Din călcâi, lacrima a străbătut întreg trupul omului, inclusiv osul hioid până la ochi. De-acolo a ieşit din nou cum ştim : lacrimă. De plâns, râs - nu se ştie. Important e că a picat iară pe pâmânt şi-a luat-o imediat la goană îndărăt. Să fi durat vreo oră până a ajuns în România şi-a reintrat în ochiul stăpănului Hilimon. Era zdravăn atinsă de realgar, rodocnozit, spinel şi starea de izostazie. De-aia nu cred că-i recomandabil s-asculţi gnişcocoriţe cântând la acordeon. Mai mult, pe tăpşane cu ierburi vrăjitoreşti. Efectul e greu de contracarat. Sau imposibil. 

     Tot 16 iulie

     De altfel, decizia în procesul Ciofu T. Costică versus România s-a luat de la primirea cererii. Păi, ce să judeci ? Dar actul se comunică potrivit convenţiei privind drepturile fundamentale ale omului. Adică peste vreo opt ani, pe calendar nou. Oficial, în plic închis, cu ştampilă. Aşa-i procedura şi cu asta nu te joci.

     16 iulie

   În cănţălaria CEDO La Tuta a apărut o problemă. Ciofu T. Costică, un român din Tecuci, a trimis o jalbă în care se smiorcăie că România nu i-a retrocedat o falcie de pământ în lunca Prutului. Statul susţine că nu-i vinovat. E doar o stranie chestiune de ploi, vânt şi tectonica pământului. În lungul răstimp a plouat mult şi Prutul şi-a schimbat albia, s-a mutat mai încoace. Astfel, falcia omului a rămas în Basarabia. Şi ce să-i faci ? Uneşti Basarabia cu România ? O ceri de la Moscova ? E dificil pentru că ăştia au ruşi. Lângă falcie mai e şi numele omului. Normal că a pus cănţălaria în dificultate. Omul a fost elev al doamnei profesoare Citi Hop Zdup. Care, cum bine se ştie, are şi un motan Andreluşa. Auzind şi el numele, s-a minunat foarte tare. Evident că şi-a întrebat stăpâna cam cum e, de unde vine întâmplarea. Iar doamna i-a explicat că iniţiala vine de la Toader, numele tatălui. Iar omul şi-a scris jalba cu iniţială ca să nu fie confundat cu un văr de-al lui, Ciofu Tache Costică. Astfel că-i foarte greu şi pentru doxata cănţălarie La Tuta să distingă între adevăr şi o luare la mişto.

     15 iulie

   Vine canicula. Semnele sunt absolut clare. Chiar am văzut o rază băgată în beci. Stătea de multişor la umbră. Săraca, îi era cald de nu mai putea ! Primprejuru-i ţopăie cotoiul Andreluşa.

     - Ieşi, fă, de-aici ! zice, împingând-o cu laba.

    Cam vreo oră s-au hârjonit. S-a răsucit Andreluşa în fel şi chip. Culcat, pe spate, pe noadă. Uite-l şi cu labele fleaură pe sus. I-a tras şi-un dupac zicându-i aşa :
     - Du-te, fă, la mă-ta !
     Da nimic, nu s-a dus. A stat raza la umbră până seara târziu. Apoi n-a mai văzut-o nimeni. Normal. Odată cu astrul, s-a dus şi ea la culcare.

     14 iulie

   Uite ce-am făcut în dimineaţa asta. Boabele de rouă le-am văzut chiar de la geam. Am zis, mă, ia să vedem cum e. Şi-am trecut iute prin tufa de zmeur şi perna de măcriş. S-a scuturat tăt hreanul, iarba şi vrejul de fasole. Ştii cum era sub tălpi ? Uaauuuuu ! uau ! uau ! uau ! Şi sub frunza aia cât haramul m-aş fi culcuşit oleacă. Ia să văd şi ce mai e prin drum. Hm ! De din vale urcă sfântul Mina al păgubiţilor. E cam pe la Vafineda din Vardiştihe. Pe umăr duce un casetofon cât bomba. De-aici se prăvale peste mahala o melodie ce nu s-a pomenit :

Dar tu taci taci taci

Şi cu mă-ta nu mă-mpaci !

   Aud că-i manea şi ultim hit european. Strălucit remixat de fanfara Scherzo Panarama.  Frumos tare de tot. Uite, şi cânele Vadim exclamă topit de admiraţie :

     - Băăăăă ! Da ce-mi place mie muzica bună !
     Normal că, îmbăiat şi el în rouă, e foarte bine dispus. 
     

     13 iulie

    Luca din Efes stă ca paşa-n vârf de stâlp. Picioare îmbârligate, o aripă îndoită-n şold. Cu ailaltă taie aerul debitând vrute şi nevrute.

     - Acu, ce să zic ? Hilimon crede că urci pe insula zburătoare La Tuta dacă ai scări. E, nu-i chiar aşa. Dac-o ai, e bună şi Scherzo Panarama...
     - Ce ?!! mări ochii Hamad din cireş.

  - Fanfara Scherzo Panarama. Aia cu vuvuzea şi ţâşbuc. Plus apendicele Aphaniptera Pulicidae. Puricele comun. Are ăsta un resort de-l zvârle-n aer o mie cinci sute de ori propria lungime. Clonc ! şi gata. S-a dus. Un resort ca ăsta are şi Sicholas Narkozy, şeful Franţei. Ţară NATO, putere atomică. Nu-i altceva decât mătărânga personală. La nevoie, doar o flexează-n pământ. Zbang ! şi gata. Într-o clipită e sus, pe pajiştea La Tuta din Strasbourg Bignabimbumgnabagbul Superior...

     - Da nu-i periculos ? lăţi Hamad ochii.

    - Nuuuu ! E înregistrată la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci cu denumire franco-japoneză : Feng Şuia lui Sicholas Narkozy.

     - Aha ! 

   - Da-i bună pentru toţi. Eficientă, simplă, iute. Când n-ai avion, te urci pe şuia !

     - Aşa face şi Angela Merkel ?
    - Neeee ! Şi Nemţia e ţară NATO. Are metode proprii. Inclusiv la premiul Nobel pentru literatură. Când l-a luat, românca Herta Muller era deja nemţoaică. De-aia a şi făcut o propunere imediată pentru impulsionarea La Tuta. E însă atât de ciudată încât pare pur literară. Ce credeţi că a oferit pentru un salt extrem de rapid ?

     - Ce ?!!

    - Fanfara Scherzo Panarama din Munchen. Dotată cu ţâşbuc, vuvuzea şi mulţi nemţi. Când cântă, simţi cum zbori. Levitezi ca avocatul Garabet, da muuuuult mai sus !  Secretul e deja cunoscut : bonzarul şchiop. Toţi membrii fanfarei au câte unul în cap. Mă rog, cu denumirea care a intrat în tratate : văgăuna lui Garabet.  Da nu stă numa la Munchen. Cântă Scherzo Panarama peste tot, inclusiv în Rusia :

Cica ici lici plici

Pica poca pic pocnici !

Că şi doamna Cehova-i

Ciob de oală-n colţ de rai !

     12 iulie

   Garabet încă stă pe scaun, De fapt, e înfipt în gheare ca hultanu. Mai în detaliu, procedeul e cam aşa. Întâi te aşezi uşurel, cu deştele un pic flexate. Împingi şi gata, eşti în aer. Între buci şi tăblie sunt vreo cinci santime. Da nu-ţi creezi starea de levitaţie doar aşa, de sport extrem. Nu. În cazul nostru, explicaţia e banală : pe avocat îl doare-n cur tot aşteptând începerea procestului Centrifuga lui Pupache versus România. De fapt, pe lista CEDO La Tuta e Romania. Acel a nu devine â nici chiar pe lista oficială de protocol a perfuziei săptămânale cu extract de flintă, hamuri şi curele. Valerşfrinţa, secretara magistratei Ingrid Cocârleaua, chiar priveşte cu maximă atenţie cum domnului avocat i se administrează ultimele picături. Apoi, cum i-a intrat în obicei, Garabet îşi exersează magistrala pledoarie pe care o va rosti peste câţiva ani în faţa foarte înaltei curţi europene. Se înalţă ţuţurug pe gheare şi răcneşte spre geam, spre marea spaimă a unei zăbrele :

     - Onorată curte ! 

   Ştii cum a zbârnâit zăbraua ? Zbârrrrr-zbâr-zbâr-zbâr- zbrrrr ! Săraca, a şi stuchit  de trei ori în sân, grăind către vecină :
     - Oleu ! Iar m-a speriat ăsta !
     - Taci, fă ! a zis vecina. Nici azi nu vezi ?
     - Ce ?

     - Iar mătură bonzarul şchiop prin văgăună !
     - Care văgăună ?
     - Aia zisă cap !

    - Doaaammnelor şi domnilor magistraţi ! continuă avocatul. Vă voi vorbi cu  dignitate şi respect pentru magistrala creaţiune juridică în care ne aflăm, despre un aspect fundamental al acestui caz-simbol pentru întreaga omenire. Atât de epocal e elementul, încât nu cred că va scăpa cuiva la emiterea deciziei finale pe care, personal, o consider is - to - ri - că !

     Magistralul început o făcu şi pe Valerşfrinţa să stea-n loc. În colţ, căscă gura şi părpăunchele mov. Fenomen ciudat întrucât, de regulă, părpăunchii sunt cam surzi la drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. Acum avea însă ochii aşa mari, de parcă-şi închipuia că-i noapte. Avocatul reluă :

     - Iată, onorată instanţă, ce asculta ieri Hilimon la televizor ! Poftim :

La moară la Hâţa-Pâţa,

Un' s-a măcinat tărâţa,

Am un leu şi vreau să-l beu,

Nici acela nu-i al meu !

     - Uau ! exclamă părpăunchele, uimit.

     - Ce spune ăsta, fă ?!! plesni şi zăbraua.

     - I-o fi fătat bonzarul ! zise şi vecina.

     Avocatul continuă, retoric :

     - Ce vra să zică Hilimon cu Hâţa-Pâţa ? Înseamnă că, în fine, şi bloggerii au auzit de epocala misiune La Tuta : mixtura vieţii cu tărâţa şi dizertaţia despre flintă !

     E, după aşa o frază, în uriaşa sală chiar s-a lăsat liniştea ca-n arest. Mucles era şi candelabrul taenia saginata solium atârnat de pod. Simţind efectul, Garabet exploată de îndată teribilul suspans :
     - Ştim toţi că sâmburele fundamental pentru viitorul Europei este geniala lucrare Influenţa CEDO La Tuta asupra flintei. Tilia tomentosa ! Supliment alimentar. Extract hidrogliceroalcoolic cu diluţie 1:10. Ţesut embrionar bogat în vitamine. Plus oligoelemente, minerale şi acizi nucleici...

     Tăcu o clipă, ştergându-şi fruntea. Apoi reluă :

    - Conţine şi acel minunat sedativ uitat : glonţul. Da nu cum îl ştim, rău famat, ci cu totul şi cu totul altfel. Sâmburele fundamental spune că glonţul conţine o combinaţie unică de substanţe active testate clinic pentru îngrijirea complexă a calităţii somnului. Atenuează tensiunea psihică şi stresul. Induce o relaxare generală a organismului. Foarte bun în perioade suprasolicitante şi tulburări afective. Creşte nivelul de energie şi ameliorează buna dispoziţie. Se ia când atât ziua, cât şi noaptea. Specialiştii spun în unanimitate că-i recomandabil şi pentru gravide.

     Aici, avocatul săltă ambele mâini în sus. Scurt, cu o mişcare nevăzută, îşi sterse iar sudoarea de pe faţă. Curgea şiroaie şi nu se mai putea. S-a văzut astfel formidabilului efect al inerţiei explicată la pagina 33 a manualului de fizică. Garabet a rămas în levitaţie, suspendat la cinci centimetri în aer. Întrucât e bun în aşteptările CEDO La Tuta, explic încă o dată procedeul. Pui ghearele flexate dedesubt şi urci în aer. Şi stai aşa bine mersi până apare completul de judecată. Un an, doi, şapte, cât o fi. Treaba e că omul are degete, nu gheare. Gheare au numai prin filme ori literatură. Unde, ca să pară mai ascuţite, se mai numesc şi ghiare. Îndeobşte, omul are o predilecţie specială pentru definiţii. Defineşte orice ca să nu se piardă nimic. Iată, de pildă, una foarte interesantă : distanţa dintre cur şi puţă se numeşte fleac. Da n-am aflat ce-i ăla părpăunche. A intrat în poveste şi nu se ştie cum, ce e.

     11 iulie

    Avocatul Garabet, băiatul doamnei Tanţi Cartagina Pocnici, stă de vreo cinci ani în maiestuoasa CEDO La Tuta, aşteptând începerea procestului Centrifuga lui Pupache versus România. E reprezentantul legal al reclamantei. Ca la carte, cu avans şi contract de om serios. Acum aşteaptă şedinţa de judecată. Nu mai e mult, vreo trei-patru ani. În răstimp, se mută în scaun de pe-o parte pe alta ca să nu paţă vreun necaz. Mai greu a fost primul an, când a stat reglementar, cum l-a programat Dumnezău : în cur. Cum se ştie, omul e aidoma divinităţii. Are fese moi ca perna, elastice. La români sunt şi foarte durabile. În anduranţă chiar par fără limite. Dumnezăiescul element al avocatului a rezistat totuşi până şi-a amintit ce spune însăşi Biblia : să nu-i dai omului cât poate să ducă. În cinci ani, Garabet se şi-ngrăşase peste măsură. Neavând încotro,  mânca zilnic numa culinare fistichii, prăjeli şi euri de Strasbourg. Chiftele, chifcăieli, găluşti solemne. A pus pe el şi curul a cedat. Îi cam crăpau bucile ca la boala şoferului. Astfel că în al doilea an a schimbat poziţia. Ba chiar întreaga strategie : s-a aşezat în cap. Cam naşpa. Dacă eşti neatent, poţi să-ţi rupi gâtul. Ori să te blagosloveşti c-o spondiloză cervicală ce afectează peste o sută milioane persoane din toată Europa, fără să fi văzut vreodată CEDO La Tuta. Treaba e că aşteptatul te afectează şi când stai în cur ca omu. Adică aşa : partea inferioară a spatelui lipită de spătarul scaunului, laba piciorului lipită de podea, umerii relaxaţi. Persoanele care stau la calculato trebuie să ajusteze poziţia monitorului astfel încât vârful ecranului să fie la nivelul ochilor. Aşa că Garabet s-a aşezat invers, în cap. Da stând astfel, nu mai ştia unde-i vârful, dreapta, care-i viceversa monitorului. Şi, oricâtă largheţe manifestă înalta curte faţă de drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, protocolul CEDO La Tuta nu permite să stai prea mult în poziţii excentrice. Însăşi justiţia divină permite să stai cu zgaibaralele-n sus o zi, două, hai un an. Da nu cinci sau nouă ani. Rişti vreun traumatism de nu te mai salvează nici profesioniştii frumuseţii. Aşa că, după ce-a stat în cur şi-n cap, Garabet Cartagina Pocnici a găsit o poziţie cu totul insolită : statul în gheare.  A consemnat în caieţel şi data exactă : 11 iulie, ora 6,42 dimineaţa, anul doi CEDO La Tuta. La om, statul în gheare înseamnă statul în deşte. Cum se vede şi la circ, e simplu şi foarte comod. Întâi te aşezi normal pe scaun. Abia după aia urmează circul. Duci palmele îndărăt şi le lipeşti de tăblia scaunului. Şi, uşor uşor, împingi până simţi că eşti în stare de levitaţie. Nu întinzi degetele de tot. Nu, că nu se ştie. Le laşi uşor flexate, ca la hultani. Când îţi vine, ca omu, să te scarpini undeva, ridici ambele palme-n sus pe neaşteptate. Rapid, cu un reflex care să te surprindă şi pe tine însuţi. Consecinţa e extraordinară : eşti în aer. Întreg corpul rămâne suspendat datorită unui paradox învăţat din gimnaziu : inerţia. Fenomenul e prezentat la pagina 33 a manualului de fizică întrucât e aceeaşi cifră pe care, tot din inerţie, o cere şi medicul la consultaţie. Zi-i 33 ! spune omul, şi-şi dă seama dacă eşti normal, ai căpiat ori ţi-a intrat un bondar în ureche. Tocmai asta i s-a-ntâmplat avocatului. Stând de trei ani pe scaun, a adormit. Şi a visat ceva de prin copilărie. Când s-a-ntâlnit la o poartă verde cu actuala sa clientă, Centrifuga lui Pupache. Ştiindu-l cam nărod, asta l-a-ntrebat la mişto :

     - Bă ! Îmi spui ?
     - Ce ?
     - Cum te strigă mă-ta la masă ?

     - Adică cum, fă ?!! 

     E, chiar atunci a huit mahalaua de strigătul mamei, doamna Pocnici :

     - Garabeeteeee ! Garabeţicăăăă ! Hai la masă, mămico !

     Numele Garabet i-l dăduse madam Citi Hop Zdup, profă de angleză, bună prietenă cu mă-sa. Citi zdupăita iubea mult de tot cum cântă cocoşu-n Englitera. Nu ca pe continent, cucurigu, ci altfel : căucărigău. Da iubea straşnic şi criticii literari cu nume exotice precum Garabet Ibrăileanu. Care şi el, cu băştinaşii Topârceanu şi Sadoveanu, o au botezat-o pe Otilia Cazimir exact ca-n Biblie : după ce o au cunoscut-o pe ea. Precum moldovenii, gospodăreşte, până şi-a uitat complet Otilia numele real din acte. Şi cum dormea aşa frumos sub cupola Strasbourg Bignabimbumgnabagbului Superior, avocatul a visat ceva nemaipomenit. Pur şi simplu, se făcea că i-a intrat un bondar în ureche. Ştiind că prin Bignabimbumgnabagb mai toţi au câte unul în cap, nu ăsta era baiul. Problema e că bondarul îi suflă în ureche nişte prostii de-ţi pică ochii în gură. E şi ceva de-ţi ia maul pe loc :

                                      Garabete tot aici :

Pica poca pic pocnici !

     Cum maul e fundamental la avocaţi, situaţia e deosebit de gravă. A-ncercat să priceapă măcar primul vers despărţindu-l în fel şi chip. De pildă, Garabete tot aici poate fi citit şi Garabet e tot aici. Sau Gara Bet e tot aici. Da n-a priceput neam ce-i cu Pica poca pic pocnici. De altfel e şi interzis, ba chiar mare ruşinică să cânţi aşa ceva în sediul CEDO La Tuta.  Nu se ştie clar nici cum procedează bondarul. Zboară, bâzâie, iar mai stă. Din ce s-a înţeles, i se trage de la două stări de fapt. Prima e că-i şchiop. Are un picior în ghips sau cam aşa ceva. A  sărit de pe-o cracă şi-a păţit-o ca atletul prost : l-a scrântit. Aşa că se-ntâmplă un fenomen aparent straniu, da normal în realitate. În total, are 26 de picioruşe. E, când merge prin urechea domnului avocat, înghipsatul rămâne în urmă. Da tare de tot. În plus, şi fluieră ca Asmodeu când, în fine, îl urneşte. Şi ies nişte zgomote care, însumate, dau acelaşi vers nedesluşit : Pica poca pic pocnici. A doua chestiune e specia. Se ştie că oamenii sunt împărţiţi în homo sapiens, draco sapiens, albi, negri, gălbejiţi, mulatri. Iar la bondari e aşa : bondar, bombus şi bonzar. Din specia oamenilor face parte şi o doamnă Bondărescu, Blondărescu sau Blondăresco. Deci are, totuşi, un nume. La respectivul pic pocnici e însă o mare problemă întrucât rasa bonzarului şchiop încă nu-i recunoscută ştiinţific. Astfel că, aşa cum a păţit şi cel din urechea domnului avocat, niciunul nu se poate încadra în muncă legal, cu contract şi carte de muncă. Pur şi simplu, nu se ştie clar ce e, cum e, de la ce Râm se trage. Că aşa se fac angajările : cu nume, prenume, cod numeric personal, rasă etc. Păi, cum să scrii acolo rasa "bonzar şchiop" ? Nu se poate pentru că aşa ceva nu există în nomenclator. Astfel s-a ajuns tot la soluţia tuturor : angajarea la negru. Aşa lucrează la domnul avocat de când a început procestul. Da nu peste tot, ci numa-n văgăuna aia zisă cap. Spălat, călcat, şmotru. Totul ieftin, mai pe nimica. Astfel, în pofida faptului că le cam doarme, capul domnului Garabet Cartagina Pocnici străluceşte de curăţenie. S-a observat însă că, stând în deşte, nu bea apă suficientă. Şi, ca să nu se deshidrateze, grefa înaltei curţi îi face o minunată perfuzie săptămânală întocmită din hamuri şi curele vechi, rare şi deosebit de gustoase. Întrucât e pe lista de protocol, minunatul ceai e gratis.

     10 iulie

   Normal că firul începu să pârâie sub păsăroi. Pic, poc, prr ! pleosc ! Zgomotele sunt însoţite şi de nişte scânteiuţe iuţi, imposibil de albe. Care sar şi dispar ca năluca. Da Luca din Efes continuă să flencăne de parcă era singur în parlament.

     - Bă, să ştiţi voi un lucru !

     - Care ? făcu Hamad.

     - CEDO La Tuta are un secret. Clădirile sale sunt în formă de litere !

     - Zău ?!! căscă gura o gnişcocoriţă.

   Atunci au văzut-o şi ceilalţi. Stătea ţuţ lângă Vafineda din Vardiştihe. Fata lui Valente şi Versavia. De altfel, adunarea era în păr. Veniseră cam toţi. Cânele Vadim, Andreluşa motănoiul, Bălăurelul lui Bohomond, Alpha Juridic, Chiţ TV Chiţ Chiţ, Carul cu Proşti, Idiograma lui Gâl Gâl, Reţeta din Plop, Sonathan Jwift şi alţii. În lanul de păpuşoi era şi Meteoritul din Pagini Alese. Cum să nu vii dacă afli aşa, pe gratis, atâtea secrete uluitoare.

     - Văzute de sus, literele formează nişte cuvinte ! continuă Luca.

     - Care ? grăi Hamad, închizând un ochi. 

     - Vreţi să ştiţi ?

     - Vreeeem ! strigă adunarea într-un glas.

     - Ei, bine, cuvintele suuuuuunt !....

     - Spune, mă, odată ! strigă şi Meteoritul din păpuşoi.

     - Urci La Tuta dacă ai scări ! conchise Luca, triumfător.

   Evident că toţi au rămas cu gurile căscate. Emoţia era la maxim. Ăla din păpuşoi a observat că şi firul de sub Luca şi-a modificat trosnelile. Clasicul pic, poc, prrr ! pleosc s-a transformat ad-hoc în pica poca pic pocnici ce de toante sunt pe-aici.

     - Numa că, adăugă Luca, şi eu am un secret...

     - Care ? îngâimă Vafineda din Vardiştihe.

     - Vreţi să ştiţi ?

     - Daaaa !

    - Mie nu-mi trebuie scări ! 

  E, chiar ăsta-i punctul pe i. Deşi cam toţi au amuţit, păsăroiul a spus adevărul adevărat. Nu numa asta, da a şi arătat exact ca-n justiţie că aşa-i, are dreptate. Uite cum a făcut. Întâi şi-a privit nevasta, acareturile. Apoi a fixat coada în cablu. A-mpins în ea zdravăn, până au sărit iar chestiile alea cu pica poca pic pocnici.  Şi, cu o simplitate uluitoare, a desfăcut larg aripa, dispărând glonţ în imensitatea cerului.

     9 iulie

   Aliţă Şnur trece grăbit. Ca omu cu treabă, se duce într-un loc important. Sus pe fire, păsăroiul Luca din Efes trăncăneşte întruna. I-a zis nevasta că mă, eşti gras ca broasca-bou, du-te şi tu să mai faci o mişcare, un jogging ceva. Şi, ca să nu-l mai frece madam Hupăl Pupăl la cap, a zis că hai, fă, că mă duc. Şi s-a şi-nălţat vreo doi metri în aer. Apoi fâl-fâl vreo două loopinguri împrejurul stâlpului cât să-şi domolească nevasta. În fine, hop înapoi pe firele zbârnâind. Şi, c-o fi ori nu de la electrică, nu-i tace fleanca până poimarţi. Vooooorbeşte întruna ca avocatul la bară şi magistratul în baie.

     - Bă, zise văzându-l pe Aliţă, iar am fost la Strasbourg ! 
     - La Ocna Mureş, vechiul Strasburg ?
  - Nuuuu, vere ! La Strasbourg Bignabimbumgnabagbul Superior !

     - Ce bigna-bag, vere ? Care bum ?!!
     Evident că, ascultând din cireş, a intrat în discuţie şi Hamad. Şi lămuri lucrurile pe dată :

   - E, na ! Cum care ? CEDO La Tuta ! Lângă Strasbourgul Inferior ! 

     - Da ? ridică privirea Aliţă. Şi care-i chestia ?

     - Era acolo Sicholas Narkozy ! continuă Luca.

     - Cine ?!!

     - Un şef, nene ! Ăla cu mătărânga ca ţăruşu !

     - Aşa !

     - Şi Angela Merkel din Nemţia...

     - Aia cu măsurătoarea ! interveni Hamad, doct.
   Şi, cum se-ntâmplă-n viaţă, iar a răsărit sfântul Mina de niciunde. Şi-a zis, dojenitor :

     - Iar faceţi mişto ! Ce Sicholas, care mătărângi ?!! Acolo e CEDO, băieţi ! Drepturile omului !

     - Aha ! se lămuri Aliţă Şnur. 
     - Da pe unchiu Pupache îl ştii ? întrebă Luca.

   - Cum să nu ? răspunse sfântul. E mai la vale. Are o fată, Centrifuga...

     - Da ! Da are şi-un proces... 

     - Unde ?

     - La CEDO, sfinte !
     - De când ?
     - Din mileniul trecut !

     - Aha ! Şi ?

     - Cât mai durează ?

     - Păi, CEDO are un principiu...

     - Care ?

     - Speranţa moare ultima...

     - ...şi puţa prima ! completă rapid motănoiul.

    Dacă te uitai atent, şi madam Hupăl Pupăl asculta discuţia. Da era mască. Din aia egipteană, cu ochi mari, alungiţi. Vine de pe la hittiţi printr-o ramură de vikingi. Cum ? Încă nu s-a aflat cu exactitate. 

     8 iulie
   Iar se smiorcăie madam Nistor în drum. Chiar e foarte turburată. Şi sfântul Mina o ascultă ca la spovedanie. Se ştie că nu-i şi popă. Da, de nevoie, asta face. Nu poţi trece pe lângă năcazul femeii. 

   - Sfinte, grăi madam, cu ochii în lacrimi. Ştii cum îmi poroclesc fata ?

     - Cum ?

     - Domnişoara de Fâs-a-Vis !

     - Hai, las-o !

    Sunt chiar lângă ţăruşul cu dop. Sfântul are pe sfârlă nişte ochelari de soare ca Alain Delon. Asta, madam Nistor, cam are dreptate. Fata ei e frumoasă, da şi deşteaptă foc, studentă la ziaristică. Ştie multe despre goţi, imperiile stepei, alani, simbioza dintre popoare.  Ehe ! Şi criza invaziilor, arta greco-sarmatică, limes. Fată lux, de olimpiadă. Într-o zi a decis să afle şi cum e lumea din stradă, nu doar din cărţi. Şi ce crezi că i-a tunat prin cap ? S-a dezbrăcat goală puşcă şi s-a fotografiat în fel de fel de poziţii. Numa ea ştie de ce. Spune că de căldură, da-i aiurea. Degeaba-i iulie că abia-s douăzeci de grade la amiază. Fotografiile le-a pus într-un portofel şi apoi dă-i la deal. Şi, cu gândul la sarmaţi şi imperiile stepei, a pierdut portofelul. Avea şi o zi grea, cu examen la ziaristică. Meserie importantă, cu socoteli mondiale, crize mari, regi, stalini, hitleri, preşedinţi de stat. Era şi marţi, zi complet nepotrivită pentru pus poze în portofel şi apoi să le pierzi. Ce te faci, să zicem, dacă le mai găseşte o dată Aliţă Şnur ? Da, da, tocmai el i-a găsit portofelu. L-a deschis şi, văzând splendoarea de ţâţe,  i-au picat ochii în gură. I le-a dat înapoi, da cu o condiţie. E, cum care ? Ştiţi voi. Da ea, fată olimpică, nu şi nu. Ştie despre simbioza între popoare, invazii, stepe şi goţi. Da asta nu se poate. E, şi Aliţă i-a copt-o. Astfel au ajuns două minunate poziţii la păsăroiul Luca din Efes. Apoi şi la o panaramă de blogger care le-a postat îndată pe internet. Şi ce să-i mai faci ? Hăis, cea, scârţa - asta-i. Le-a văzut ăla, ăla, inclusiv popa din Kipciak. Evident că madam Nistor are de ce se văita.

     - Spune şi mata, sfinte ! Se poate aşa ceva ?

     - Ce să se poată ?

     - S-o poroclească aşa...

     - Cum ?
     - Domnişoara de Fâs-a-Vis !

     - Da ? Păi, să ştii că şi eu am fost...

     - Unde ?

     - La casa memorială...

     - Ce memorlială ?!! se cruci madam Nistor.

  - A lui Sadoveanu. Casă veeeeche, frumoasă ! De la 1842. A făcut-o Mihail Kogălniceanu. Şi-a vândut-o mai încoace, aproape de rezbelu endependenţi. Cu vreo şaptezeci mii lei buni...

     - Cât ?!!

     - Cu act notarial !

     - Zău ?!!

  - Daaaa ! I-a dat-o unei doamne care avea bani. Da n-avea casă cu turn şi hectare multe împrejur. Apoi doamna i-a vândut-o lui Sadoveanu...
     - Scriitoru ?
   - Daaaa ! Om cu carte multă şi noroc la fel. Da şi o super tablă de şah. Plus ţoşcuţă şi stilet de mason. Vicepreşedintele Senatului în capitalism, vicepreşedintele Marii Adunări Naţionale în comunism...

     - Hî ?!!

     - Băăăi ! se auzi atunci Hamad din cireş.

     - Ce-i ? se răsuci sfântul.

     - Când dai portofelu ?

     - Ce portofel ? Care eşti acolo ?

     - Băăăă ! s-a auzit altă voce. Da ce s-a stricat vremea asta ! 

     Era păsăroiul Luca din Efes. Stătea proptit în coadă pe cuibul din stâlp. Tocmai îşi pârâia oasele după o repriză zdravănă de somn. Zărind-o pe madam Nistor, adăugă cu ochi întredeschişi :

     - Madam ! Îmi spui şi mie ?
     - Ce să spun ?
     - Ce-i aia suprarealism ?

     - Poftim ? sări doamna, privind cruciş.

   - Da, da ! Suprarealismul. Uite cum e. Se ceartă omu cu nevasta. Supărat foc, o zbugheşte valvârtej pe uşă. Din prag îi strigă aşa : Mă duc oleacă să-mi pârâi oasele ! Apoi a mers la calea ferată şi s-a aşezat de-a curmezişu...

     - Şi ?

    - A urmat cel mai original pârâit de oase ! 

   Nu-s sigură, da cred că asta am văzut. Din cer a picat un părpăunche mov. 

     6 iulie
  Eram eu, Hamad, Andreluşa, cânele Vadim. Parcă mai era cineva. A ! O haită de gnişcocoriţe. Acolo, în ogradă. Hamad venise cu o ştire bombă. Cică Luca din Efes a zburat peste CEDO La Tuta. Da, da, păsăroiul. Când - nu se ştie. Da cum ne-a spus vestea, s-a şi auzit o voce-n drum :
      - Eu nu cred !
    M-am uitat şi nici mie nu mi-a venit să cred. Era al păgubiţilor sfânt Mina. De ce o fi zie el asta - nu ştiu clar. Da am o ipoteză. Încă se gândea la poliţistul care număra o bilă. Îi spusese Hamad chestia ieri. Şi azi a dat răspunsul.
     

     4 iulie

   Duminică. Ziua sfântului Andrei şi a cuvioasei Marta. Evident, şi a sfintei SUA. Admiratoare a transatlanticilor, lady Citi Hop Zdup, profă de angleză, a organizat o recepţie ca-n basme. Cânele Vadim  a venit ca ungurul, în frac şi pantalon cu vipuşcă. Înfipţi în codârle, Hamad cu Andreluşa stau sub pom. Panarama de Lizdăkina e însoţită de mai tăt codul masonic. Câte un guard popesc în haina lui Michelangelo străjuie din loc în loc. Semn clar că-i aici şi reprezentantul Vaticanului. Se-aude şi specificul găgăit de atmosferă. E limpede. La recepţie a intrat şi-un cârd de gâşte prin găurile din gard. Aleile sunt ceva de vis, excepţional pavate cu roca adusă de naveta Pathfinder de pe Marte. Curg gârlă băuturi alese, în special whiskey şi-o misterioasă băutură din Hawai. După câteva gâturi zdravene, recepţia s-a cam transformat în picnic. Fără farafastâcuri, lady Citi Hop Zdup chiar a scos acordeonul, şi-a rezemat bucile de cireş şi dă-i. Deodată a-ntins burduful de credeai că-i zebră pe asfalt. N-a durat mult până invitaţii au încins o sârbă trăsnet prin stratul de ştevie şi măcriş. Saltă şi pulberea de rouă din pavajul marţian. Curând, ograda duduie de larmă şi strigături. Strânşi pe după umeri, Hamad şi Andreluşa tropăie şi chiuie de se-aude-n Basarabia.  Zice unul :

Foaie verde de harbuz,

Să trăiţi, eu raportez :

Trei păduchi făceau trapez

Crăcănaţi în troleibuz !

     Celălalt răspunde pe dată :

Trei păduchi în troleibuz

Sunt aievea sau visez ?

Să trăiţi, eu raportez :

O abuză un abuz !

     Nu se ştie pe unde-a apărut şi Chiţ TV Chiţ Chiţ, cel mai rapid şoarec din mahala.  E o specie de Speedy autohton. A venit la picnic şi sare cât şi cum poate printre cracii tuturor.  Se uită-n sus şi, după obicei, iar începe să se milogească :

     - Hai, băieţi ! Mâncaţi-mă şi pe mine ! Hai, mă, mâncaţi-mă şi pe mine !

   Povestea lui e deosebit de stranie. Primul element ieşit din comun este că nu-l mănâncă nimeni. Nu se ştie clar de ce. Se bagă, sare, umblă cu miloaga peste tot. Da nimic. Unul nu pune gura pe el. Explică tuturor ştiinţific că ăsta-i datul naturii, trebuie să-l mânce şi pe el careva. Că altfel se face de râs. Uite, am şi pedigri, zice, sunt cel mai rapid, ce dracu ! Aduc şi usturoi, da numa mâncaţi-mă o dată ! Totuşi, cineva a explicat plauzibil ciudatul fenomen.  Cum se întâmplă în viaţă, şoarecului i se dusese buhul că-i prea cult. Citeşte întruna fel de fel. Ştiinţe, neştiinţe, selecţie, neselecţie. Cam totul amestecat. Astfel l-a atins şi pe 'mnealui arhicunoscuta percepţie generală : leşinaţii ăştia culţi sunt de-a curmezişul în societate. Cum să-i înghiţi dacă-ţi stau în gât ca gutuia ? Când prinzi câte unul mai bine-i ignori. Sau îl baţi măr. Te hodineşti, dormi oleacă. Şi iar îl baţi. Umblă ăştia cu şmecherii indigeste şi tot felul de fofârlici. Săltând în horă, Chiţ TV Chiţ Chiţ chiar mai aduce un argument imbatabil cotoilor Hamad şi Andreluşa  :

     - Măi, cinstită adunare !
     - De ! făcu Andreluşa.
     -  Unde-aţi mai văzut voi şoarec mort de bătrâneţe ?
     Şi a grăit Hamad, filosofic :

   - Băi, paradis ! Te pomeneşti  c-ai citit şi Jurnalul mâţei Frăgezica !

     - Da, l-am citit !

     - Păi, vezi ?!!...

     - Ce să văd ?

   Taman atunci, amfitrioana Citi Hop Zdup întinse zdravăn harmuşca. Nu cred să exagerez ori să fi avut vreo vedenie, Da era cât crocodilul.

     3 iulie

  Sâmbătă. Ziua sfântului Anatolie, patriarhul Constantinopolelui. Oho ! Cam lung  sfântul. Da calendarul nu-i şi pentru mâţe. Sau, mă rog, aşa cred eu. Dacă stăpânu Hilimon o ţine pe-a lui, eu tot pe-a lui. Post el, post şi eu. Mai bine spun ce mai face vecina Citi Hop Zdup. Uite-o prin grădină. Umblă pe-acolo cu icoana sfântului mucenic Iachint în braţe. După ea vine motanul Andreluşa păşind ca pe aburi. Din când în când, madam se-ntoarce ţintindu-i codârla cu priviri de şpion. Nu ştie clar de ce. Clar e că, vor nu vor, motanul şi sfântul Iachint îi ascultă spăsiţi spectaculoasa biografie.

     - Măi, dragă Andreluşa, eu sunt neam de ghibelini şi guelfi. În genealogie e şi un pisan. A stat în prizonierat cu Marco Polo şi Rustichello din Pisa. Aveau răgaz şi i-a dictat minunatele sale călătorii în Extremul Orient. Păi, ce să facă şi omu când n-are ce face ? Povesteşte. Călătorii, războaie, victorii strălucite. Flote, războiul de la Curzola, exilaţii guelfi. Şi-un armistiţiu resimţit şi la Stambul, că tot e azi ziua sfântului Anatolie, patriarhul Constantinopolelui. 
     - Aha ! mormăi Andreluşa.
     - Da ia fii atent aici !

      - Da !

   - Ţi-am mai spus că Genova s-a conformat angajamentelor tratatului de la Milano...

     - Da...

     - Şi unde crezi că a trimis în 1301 o escadră veneţiană ?
     - Nu ştiu !
     - Spre  "Romania" !

     - Unde ? se minună Andreluşa.

    - Da, bre ! În 1301, spre "Romania" ! Aşa scriu Marco Polo şi Rustichello. Au luat pe vase arcaşi, cai şi piraţi.  I-au echipat veneţienii şi bailul din Negroponte ca să pună mâna pe nişte insule de-ale Bizanţului. În fine, au ancorat în faţa Cornului de Aur, au incendiat una-alta. Şi, pe la 1302, au încheiat armistiţ şi-au început a primi despăgubiri în moneda aia de bună calitate...

     - Care ?

     - Hyperperi, bre ! E simplu !

    Normal că Andreluşa s-a aşezat prudent. Văzând că iar se uită profa la coadă, a vărât-o până sub tufoiul de zmeură. Pe chip i se citea însă extazul de la filmele în două serii, frumoase tare de tot. Alea cu lupte, cai şi bătaie pe ecran mare, panoramic.

     2 iulie

    Gata, s-a luminat cerul. Nu mai plouă. Departe, sus în stihii, mai e doar un nor cirrus răzleţ. Uite-l, e alburiu ca neaua. Centrifuga lui Pupache e-n drum cu Vafineda din Vardiştihe. Sporovăie înde ele ca la vrăjitoare. Dincoace de gard, Vadim din cuşcă e numai ochi şi urechi. 
     - Păi, dacă-ţi spun ! zice Vafineda.
     - Ce ?

     - M-a frecat ăla toată noaptea !

     - Cine ?

     - Aliţă Şnur !
     - Când ? 
     - Alaltăieri...

     - Nu se poate ! 

     - E ! Dacă-ţi spun !

     - Oi fi visat ! conchise Centrifuga, roşie ca macul.

    Păi, cum ? Alaltăieri, Aliţă Şnur a fost la ea. Ce tot îndrugă Vafineda ? Aliţă e clonat ? Da mai ştii ?!! Că mare-i grădina. Atunci s-a uitat şi Vadim printre leaţuri. Ştii cum era Centrifuga lui Pupache ? Aşa, precum ceara.

     1 iulie

    Fată din megieşi, Vafineda lu' Valente, zisă şi Versavia, a aflat că se trage de la Vardiştihe. Adică Rhodopoles. E splendida consecinţă a raporturilor Bizanţului cu Imperiul Tu - Kue. Trece de parcă aievea nu-i. Calcă nu ştiu cum prin pulberea drumului. Uneori cântă ceva misterios, nedesluşit. Pare un descânt din pâcla turburelui ev mediu :

La o joie înspre luni,

Cerşitorii nu au mumă ;

Strigă-n naos ca la ciumă :

Scăpaţi-mă, oameni buni !

     Altfel, e ca Marea Neagră : megieşul cel mai paşnic.