marți, 29 iunie 2010

     29 iunie
   Plouă întruna. Pe drum, Aliţă Şnur şi Centrifuga, fata lui Pupache. Trec printre şiroaie ţinându-se de gât. Saltă sub pânză ţâţele fetei. Ia-mă şi pe mine ! Ia-mă şi pe mine ! zic şi bucile sub ginşi. Lung priveşte Luca din Efes. Şi lălăie din vârf de stâlp. Apoi zice mirat :
     - Băăăă, da ce-a crescut şi asta !
     - Cine ? se iţi madam Hupăl Pupăl.
     - Fata lu' Pupache !
     - Centrifuga ?
     - Îhî !
   Şi iar plouă. Stropi repezi cad darabană pe frunzoaia de hrean şi parcela de ceapă. Potop pică din cerul vălătuc. Auzi ? Durrrrrr ! Parcă-i apocalipsa.

luni, 28 iunie 2010

      28 iunie
    Zice Hamad că-.n veci nu se mai duce prin cimitir. Nu că i-ar fi frică. Da uite ce avertisment a văzut pe un stâlp : Nu atingeţi ! Pericol de moarte ! Atârnau de el nişte cabluri şi un bec. La câte morminte erau împrejur, se vede treaba că mulţi l-au atins.

duminică, 27 iunie 2010

     27 iunie
     Să spun drept, n-am mai trăit aşa o spaimă. Şi încă nu ştiu limpede ce, unde, cum a fost. Îmi aduc aminte că întâi m-am lipit de şopron. Apo am privit înlăuntru printr-o găurice. Din prima n-am văzut mare lucru. Mă rog : am văzut întuneric. Apoi am zărit-o pe Lizdăkina, mâţa mason. Sus era un pupitru ca la oameni. Şi ea acolo, cu mustaţa-n vânt. Arăta cerul şi grăia către auditoriul din beznă :
     - Ecce homo ! 
     - Aha ! zumzăi şopronul.
     - O fiinţă de lut !
     - Din vălătuci ?!! se minună cineva din sală.
    - E, na ! De unde vălătuci ?  Lut curat ! Vălătucul mai are o pleavă, un liant, un pai ceva. Omul - nimic ! 
     - Atâta ? Lut lut ?!!
     - Lut, bre !
     - Şi-oleacă de ţâfnă ! se auzi o voce de nicăieri.
     Nu ştiu de unde-a apărut brusc un spot de lumină. Şi s-a aşezat ca un ecran de-a latul peretelui. Pe el, un text ca oglinda. Am vrut să-l citesc cu ambii ochi. Da nu puteam de găurice. Ţinea unul deschis, unul închis. Ca să ştiu ce se-ntâmplă, i-am deschis o clipă pe-amândoi odată. Ciudat, cu doi ochi vedeam mai prost decât cu unul.

     Când Ubos s-a apropiat de coasta Longobardiei, i-a trimis ducelui Dyrrachiumului 24 de soli înveşmântaţi cu platoşe şi cuirase de aur, însoţiţi de contele Tzerpenterios şi de Ilias, care la Thesalonic fugise de lângă împărat. Aceştia i-au vorbit ducelui în felul următor : "Află, duce, că stăpânul nostru, Ubos, este gata să ajungă şi să aducă de la Roma stindardul de aur al sfântului Petru. Mai află că el este comandantul întregii armate france. De aceea, să te pregăteşti să-l primeşti într-un chip pe măsura puterii lui pe el şi trupele pe care le conduce şi să mergi în întâmpinarea lui".

     Visam, eram trează ? Habar n-am. Poate să fi aţipit niţel. Din şopron s-a auzit, tot mai stinsă, vocea Lizdăkinei :
 - La sfântul Petru, nota de subsol spune că izvoarele occidentale nu confirmă afirmaţia Anei Comnena, cf. Liubiarski, n. 1001.
     Dintr-un colţ, o voce stingheră întrebă :
     - Ce-i sub platoşa de aur ?
     - Piele !
     - Şi sub piele ?
     - Care piele ?! se miră Lizdăkina. Şi asta-i tot lut !
     Atunci, cred eu, a venit răsăritul. Da l-a crăpat un fulger drept în două. Când mă uit, asta e. Era să leşin. Între orizont şi cer erau nişte nori ca lutul. De fapt, toată panorama era ca un cer de vălătuci. Sau chiar asta era.

sâmbătă, 26 iunie 2010

     26 iunie
    Acu, ce să mai zic ? Cine nu mă crede, treaba lui. Da aşa a fost. Hamad asculta de vreo oră. Sub  pom, la umbră. Şi ăsta, Andreluşa, povestea întruna. Dara - dara, dara -dara. Indiferent de consecinţe, nu s-a oprit deloc
   - Cum îţi spuneam, Stephen petrecea la Palmerston Club luând masa cu câţiva prieteni şi câştigând la cărţi. În acest timp, Bessie compunea o scrisoare...
      - Care Bessie ? grăi Hamad, perplex.
     - Dacă-ţi spun ! I-a trebuit mult timp. Să fi fost aşa, de la opt jumate la zece. Apoi a dus-o chiar ea la poştă...
     - Cine ?
     - Bessie !
     - Care Bessie ?!!
     - Mi-a spus stăpâna Citi Hop Zdup...
     - Ce ţi-a spus ?
     - Dintr-o carte. Eram colo, sub zarzăr. Citea şi mă trăgea de coadă...
     - Ce carte ?
     - E ! Una de-a noastră...
     - Care ?
     - Leagănul pisicii de Maurice Baring...
     - Aha...
     - Roman al destinelor umane...
     - Cum destine umane ?
    - Personaje complexe. Pasiune, gelozie, aspiraţia la fericire. S-a bucurat de un imens succes chiar de la apariţie...
     - Cine ?
     - Cartea...
     - Auzi ?
     - Aud !
      - Ce treabă au pisicile cu destinul uman ?
     - Nu ştiu. Da mă tot trăgea de coadă !
     - Cine ?
     - Stăpâna...
     - Şi ?
     - A ajuns la Constantinopol...
     - Cine ?
     - Walter...
     Apoi nu ştiu clar ce s-a întâmplat. Da eu sunt cinstită. Asta am văzut, asta spun. Hamad era în picioare. Iar Andreluşa la vreo doi metri în aer.

vineri, 25 iunie 2010

     25 iunie
     O zi după bâlci. Plus o noapte. Eu cred aşa, Sancta Diana : am făcut ce trebuia. Mă rog, Sânziana Potenttisima. A tracilor Artemis Bendis. Am luat cum mi s-a spus : la întâmplare. Buf cu lăbuţa în vraful de vormont, nalbă, sporiş, pelinariţă şi flori de măslin. Şi s-a nimerit o mână de sporiş. Le-am ridicat în sus la miezul nopţii, zicând:
     - Te iau în numele lui Aniel, Ariel, Vehnel, Rehael, Venabel, Manakel ! Ca să mă faci iubita lui Hamad !
     Apoi am pus frunzele într-o batistă de in. Albă, nou-nouţă, nefolosită. Le las acolo 21 de zile, la loc ferit de lumină. Şi, fără să desfac batista, le fărâmiţez. Deschid, iau cât trebuie. Trec praful frunzelor pe lăbuţe, încheieturi şi chip. Afară, în aer liber, pe-o pajişte. Apoi îngrop batista. Am luat şi nişte flori de măslin şi le-am pus într-un lighean cu apă de stele. Peste noapte, influxul astral a desenat pe apă iniţialele lui Hamad. Erau clare, fără pic de îndoială.
     A doua zi am auzit dincolo de gard vocea lui Andreluşa, motanul vecinei Citi Hop Zdup. Fonfăitul i se adresa lui Hamad, băgat printre frunzoaiele de hrean şi arbuşti pitici.
     - Bă ! Am văzut-o azi noapte pe mâţa mason...
     - Care ?
     - Lizdăkina ! Făcea vrăji tocma sus, pe horn...
     - Zău ?
    - Stai să vezi ! Întâi a umplut un vas de argint cu apă de fântână. A adăugat un şpriţ de apă de stele. A aprins o lumânare roşie şi-a picurat deasupra 23 stropi de ceară. E, şi să vezi vedenie !
     - Ce vedenie ?
     - Pe ape s-a desenat un nume !
     - Care ?
     - Al tău ! Hamad !
     Sincer, am tresărit. Tot o prind eu o dată. Chiar nu mă aşteptam să aibă aşa un descânt ad-hoc, fulger. Da mă rog, fie ce-o fi. Eu încă mai cred, Sancta Diana Potenttisima, că am făcut ce trebuia.

joi, 24 iunie 2010

     24 iunie
   Bâlci de sânziene. Le ştiţi. Flori care aduc bucuria casei. Oameni, cântec, fum, şfărăraie pe maidan. Cineva vinde ochelari care văd prin haine. Roşeşte un pic madam Citi Hop Zdup. Da nu cred că-i mare ruşinică.

vineri, 18 iunie 2010

     18 iunie
     Văzut prin vişină, cerul e mai roz. În pom e şi oleacă de răcoare. Stau ici şi mă uit ca din avion. Din deal coboară vecina Citi Hop Zdup. Damă a-ntâia, profă de angleză. Are de toate la fix. Stânga la stânga, dreapta la dreapta. Ginşi de crapă, puţa stâlp la mijloc. Ţais, verticală. Duce un trăistoi pe umăr, burduşit cu cireşe. O vede şi cotoiul Hamad din copac. Şi iar îi sar ochii. Nu pricepe neam ce face vecina. Are pom în ogradă ? Are. E full, plesneşte creanga. Da cumpără cireşe de la piaţă. Chiar a zis Hamad, văzând-o plecând de dimineaţă :
     - Mă, să vezi că iar se-ntoarce cu sacu plin ! 
     Şi, spre marea-i stupefacţie, aşa a şi fost. Habar n-are cum stă aia sub pom şi mâncă fructe de la piaţă. Aşa că trebuie să te lămureşti cumva. Astfel ridică motănoiul sfârla spre păsărica Hupăl Pupăl din vârf de stâlp. Şi grăi filosofic :
     - Ia spune, fă ! Ştiai ?
     - Ce ?
     - De ce-o are femeia pe verticală ?
     - De ce ?
      - Ca să nu clămpăne când coboară scările !
    Înlemni pasărea cu pliscu-n vânt. Stană rămase madam Hupăl Pupăl. În ăst timp, doamna Citi Hop Zdup ieşi cu o carte sub braţ. Se aşeză tacticos sub pom cu farfuria alături. Citea şi mânca de zor cireşe. Normal că motănoiul voia să ştie cum ne mai cultivăm, ce mai lecturăm azi. Ţinti cartea, îşi ascuţi privirea. Şi pricepu. Era Doctor Jivagovolumul al doilea. Care, dracu ştie de ce, se termină cu poeziile lui Iuri Jivago. Din Hamlet desluşi ultima strofă :

Însă piesa-i scrisă. Şi cuprinsul
Şi finalul se cunosc de-acum.
Singur sunt cu tot fariseismul.
Calea vieţii nu-i un simplu drum.

miercuri, 16 iunie 2010

Înainte şi după "Anul 2000"

     Cezar Ivănescu e de dincolo şi ici la Hayastan. Din Dante, Berlad, Eminescu. Sânge de Iaşi şi-oleacă de Tirana. Şi dintr-o mahala în centru de Bucuresci. Unde, zice un poet, are casă de turnător la secu. Da fără telefon. Nu se ştie cum, unde turna. Despre una, despre alta. Inclusiv revelaţia evadatului în ţara mea tunsă chilug. Avea Cezar slujbă bună de literat, redactor de gazetă. Plus lucşii din neuronul lumii : un briceag în buzunar şi-o ţeavă în geantă. Scurtă, metalică. Bună şi la cenaclul foarte literar Numele poetului. Unde era pământ, foc, apă. Că de n-ar fi, nu s-ar povesti. Iambi, stiluri, ţigări. Membri iscusit aleşi. Da şi pe sprânceană. Unii, viitori redactori ai năpăstuitei reviste Anul 2000. Chiar nu ştii ce-i mai bun de mestecat : guma sau o enigmă ? La revoluţie, Cezar Ivănescu e dat afară de la gradata revistă Luceafărul. Un timp, reazemă zidurile gazetei Baricada. Amanta fondatorului Eduard Victor Gugui, o americancă picată din ceruri, stă în România ca pe ghizdul fântânii. E şi puhoi de turişti sovietici, francezi şi alte neamuri lipite ad-hoc de revoluţie. Acu, ce să zici ? Poveşti, adevăr, scenarii. Aşa-i şi cu Hristos : viaţă povestită de patru oameni. Fiecare cum a putut. La fel, altfel sau contradictoriu. O va spune cândva şi Dumnezeu. Creatorul omului şi-a dilemei cu oul sau găina. Imperatore Cezar e luat de lângă zid de Adrian Dafir, fondatorul revistei Anul 2000. Făcută cu bani împrumutaţi. Păi, de unde alţii dacă nu eşti turnător ? Nu eşti, nu-ţi vopseşte nimeni trăsura. Imperatore i-a adus fuguţa lângă el pe Miron Manega şi soţii Şerban. Redactori, poeţi. Iar Alexandra, secretară. Pe 14 iunie 1990 apare ca vizitator în redacţie şi nemţuitul român Vasile Niţă. Fugit în vest şi însurat c-o germănoaică. Reapare ca turist sau picat ca musca-n Tartaria. A arătat Dafir fereastra şi-a zis : Afară-i jale, prăpăd mare ! Staţi aici pitiţi ! Mucles şi nu iese nimeni pe balcon ! Apoi, de ! Ca omu. Cu excepţia lui, au ieşit toţi pe balcon. Buluc. Şi-a răcnit imperatore Cezar o dată : Huo ! Evident, după aşa imbold nu se face să nu zbieri şi tu. Aşa că au hăit toţi de-a huit bulivarul. Şi a urmat o istorie ca-n povestea lumânării : de se-ntâmplă s-o uiţi, arde până la capăt. Una suta mineri şi zece caschete albe s-au zgâit în sus ca la panaramă. Şi-au zis, cu mâna umbră : Iaca, na ! Hopa, că venim ! Au urcat şnur pe scara veche, întunecată. Înarmaţi cu răngi, furtunuri, topoare. Praful s-a ales de uşi, om şi întreg numele poetului. Rar s-a văzut aşa grozăvie. Capuri sparte, vaiet, coaste rupte. Sânge în valuri pe duşumele şi pereţi. O rândunea tehuie a intrat pe geam. Speriată de moarte, s-a lovit de zidul ca purpura. Hăcuiţi întruna, literaţii au fost luaţi de-o parte şi alta şi duşi pe scări până-n mijlocul bulevardului. Apoi şi la poliţie cu o dubă plină de alţi schingiuţi. La secţie era ca-n filmele cu tâmpiţi : victimele rămân, agresorii pleacă. Pe-o uşă dosnică apare un civil complet dezorientat. Priveşte curtea, hărmălaia. Dafir îl vede şi zice rapid, arătându-l pe Ivănescu : Ştiţi cine-i dumnealui ? Cine ? zice acela. Cezar Ivănescu ! Omul tresare, priveşte trăsnit. Apoi zice iute : Staţi aici ! A făcut stânga-mprejur, intrând pe-aceeaşi uşă. Reapare în prag după câteva minute. Hai, repede ! a zis. Vă duc la spital ! 
      Nu s-a ştiut atunci cine e. S-a aflat după mulţi ani. Era miliţianul apoi poiiţistul Ştefan Teriş. În paralel, poet. Asta-i. Uneori e cer senin şi-n Tartaria. Citit invers, numele salvatorului e Şiret. 

vineri, 11 iunie 2010

     12 iunie
     Cald. Vipie ca-n infern. Soare orb, ca jăraticul. Unde vrei şi nu vrei. În pom, preste mahala, garduri şi toate cuştile. Stând sub scândură, cânele Vadim chiar a scris un soi de poezie-pastişă după autenticul Torneliu Cadim Vudor :

Stă soarele smintit în colb de mahala ;
E vipie în pod, în iad şi tralala.

    Mă rog, treaba lui. Da poetic e cam tot pe-aici. Zău c-a nimerit-o. Arde balaurul din cer şi nu-i trai pe nicăierlea. Motănoiul Hamad chiar zboară prin văzduh. Aşa ştie el să se răcorească. Are la umeri aripile păsăroiului Luca din Efes. S-a rugat de el şi i le-a dat. 
     - Dă-mi-le, mă, şi mie ! Să văd şi eu cum îi pe sus ! 
     - N-ai fost niciodată ?! s-a mirat păsăroiul. 
     - Am fost prin iunie 1990. La mineriadă. Apoi n-am mai fost... 
     - Serios ? 
     - Să mor dacă te mint ! 
     Madam Hupăl Pupăl asculta de pe-o cracă. Se uita la soţ şi motan cu mare uimire.
     - Dă-i-le, mă ! a zis. Da să-ţi dea ceva la schimb !
     - Ce ? a zis Hamad.
     - Labele !
     - Bine ! s-a învoit cotoiul. 
   Schimbul s-a făcut cât ai zice păsărică  Aşa a apărut ceva de comă în istoria universală : un motan cu aripi şi-o pasăre cu labe. Erau de un caraghiozlâc nemaipomenit. Râdeau de crăpau văzându-se într-o oglindă atârnată de-o scândură. Era şi din aia de circ, deformantă, aşa că îţi închipui hăhăială. O aripă ici, una la pol. Capul cât baniţa. Pliscul pe la subţiori, musteaţa cât plopul. Ca să nu mai zic de inversiune : motan cu aia, pasăre cu ailaltă. Şi dă-i, Hamade, la bălăngănit prin văzduh. Da nu-i rău deloc. Întâi şi-ntâi, vipia nu arde ca pe pământ. E altfel, n-o simţi deloc. Îţi vine să tot zbori, uau ! uau ! uau ! pe fel de fel de valuri. Uauuuu ! făcu motanul un looping uluitor. Da cu aripi împrumutate, cam riscă un pic. Păi, dacă nu-s a lui ! Uite, s-a repezit ca năluca şi-a ajuns hăt ! peste tăpşan. Unde-i stăpânu Hilimon răscrăcărat fix cu noada-n sus. Stă ca paşa pe-un straşnic covor de iarbă. Cam de toate de jur împrejur. Alior, toporaşi, mătrăguni, păpădii, coada calului. Şi trei gnişcocoriţe pe un muşuroi. Privesc stană la ce n-au mai văzut : un pix mişcându-se pe foaia unui caiet. E mic, aşezat într-un chenar de flori mici, firave. Ştiu şi cum le zice. Sunt de-alea piticuţe, galbene. A ! Băşina porcului. Păi, ăsta-i stăpânu : alte flori nu şi-a găsit. În rest, ce să spun ?! Scrie şi el, contribuie din plin la ce-i internetu : Babel.

PE ARIPI DE MOTAN

În care se spune o anecdotă despre om şi la ce-s bune serviciile secrete. Urmează nemaipomenitele aventuri ale Omului - Confuzie sau mai nimic despre tainele universului

      Mai întâi soseşte o roată. Da nu-i a lui Ştefan Bănulescu. Proprietar e autenticul Torneliu Cadim Vudor.
     - Poftiţi ! strigă poetul. Acesta-i jurnalul actriţei Rona Hartner ! 
     - E intim ? răcniră ziariştii.
     - Da ! 
     Evident, jurnalul descrie cu lux de amănunte nemaipomenita poveste de dragoste dintre actriţă şi Emil Constantinescu, preşedintele României. Extrem de extraconjugală, cu tărăboi, poze, presă, alea-alea. La vreo lună, poetul strigă din nou :
     - Hopa ! Ia poftiţi !
     - Ce ? răcniră ziariştii.
     - Caseta avocatei Luminiţa Neamţ !
     - E intimă ? bubui sala, înfierbântată la culme.
     - Tună ! răcni şi poetul.
   Senzaţionala casetă zgudui ţara : şi avocata a avut relaţii sexuale cu preşedintele. Evident că a spus şi un secret uluitor.  Ca să-i supravegheze toate mişcările, serviciile secrete i-au implantat un cip în picior.
     - Unde, ? sări un paparazzo. Mai jos ?
     - Nu ! Mai sus ! grăi femeia, săltând fusta până-n brâu.
    Şi s-a văzut că n-are chiloţi. Poza a făcut înconjurul lumii de trei ori. Totuşi, nu s-a înţeles clar unde era înfipt cipul : în picior sau în locul acela cătat de tot omul ? Dezvăluirea uimitoare a fost însă alta.
     - Staţi aşa ! a strigat avocata.
     - Stăm ! au răcnit gazetarii
     - Noi am scris jurnalul Ronei ! 
     - Care noi ?
     - Eu şi actriţa Lucia Gal Puiac !
     Apoi Cadim a strigat iar :
     - Daniela Roşca !
     - Ce-i cu ea ?
     Evident că poetul a explicat în versuri :

El şi Daniela Roşca :
Hopa-fleoşca, hopa-fleoşca !

     Şi toţi s-au lămurit. Daniela era chiar medicul personal al preşedintelui. Fulminanata sa scrisoare deschisă e o zguduitoare mărturie a celor trei ani de relaţii pasionale. Totul se petrecea la Palatul Cotroceni, după program.
     - După protest... ? zise un ziarist neatent.
  - Nu ! După program ! lămuri vocea unui ofiţer de contrainformaţii.
     Nu se ştie de unde-a venit vocea, Certe sunt consecinţele. Colorantul de nori a ajuns în Parlamentul European. Motanul Hamad şi-a luat aripi de pasăre. Păsăroiul Luca din Efes are labe de motan. Hilimon scrie pe-un vraf de băşina porcului. Niciun paparazzo n-a descoperit unde s-a implantat cipul. În picior, mai jos, mai sus. Ziarele au scris lucruri din ce în ce mai interesante. S-a aflat ce avea Decebal în frigider, câtă mămăligă a mâncat Ştefan cel Mare şi cât rezişti după ce mori. Plus fascinanta aventură a cleştelui în mediu paranoic. Dar şi a abatelui Prevost : un abate se abate. Întâmplările fericite şi nefericite ale vestitei Moll Flanders la mall. Draga mea, sunt un câine ; te-am înşelat dar am fost târât de o făptură josnică s-o fac, împotriva principiilor şi a obiceiurilor mele de viaţă. Apare şi sacul cu soacra, sacrul şi profanul. Totul e rapid, confuz, spectaculos. Cam ca alba neagra la duty free. Fără impozite în ţara nimănui.

     Hamad e tot prin văzduh. În faţă e un nor de jăratec. Arde mocnit, da nu-i bai. Cât are aripi, nicio problemă. Şi pe chipul lui Luca din Efes, păsăroi cu labe, se citeşte acelaşi lucru : mulţumirea cea de toate zilele.

sâmbătă, 5 iunie 2010

     5 iunie
    Zdup ! şi gata. Hamad e pe cuşca lui Vadim. Înainte să zică ăsta mâr, a şi-ntins ziarul, grăind :  
     -  Fost-a lovit la cap un poliţist din Iaşi !
     - Zău ?!! mări ochii Vadim.
   - Da ! Într-o încăierare. L-a durut cât l-a durut şi n-a mai fost bun pentru secţia operativă. L-au mutat la evidenţa populaţiei. A murit zilele trecute căzând pe podeaua din toaleta poliţiei.
   Şi tăcu brusc. Da în cireş era şi-un vrabete aşteptând urmarea. Chiar se uita la spectacol zburlit ca varza.  Hamad reluă firesc :
    - Alt poliţist, coleg cu decedatul, a fost întrebat dacă un lovit la cap mai poate fi poliţist...
     - Şi ?
     - Da, poate ! a zis acela. Păi, şi eu îs lovit la cap !
      - Serios ? se minună Vadim
     - Da ! Are în frunte un zbenghi cât gaura curului !
    Şi zdronc ! zdronc ! pică vrabetele pe cuşca lui Vadim. Plus un fragment din încălzirea globală. Totuşi, azi e sâmbătă şi-i dezlegare la peşte.