25 noiembrie
   Sub cais, oleacă la stânga, cotoii Hamad şi Andreluşa beau un rachiu cu Vadim. Cioc-cioc şi hai noroc ! Sunetul paharelor nu doară că-i tare plăcut, da mai arată ceva : motanii şi cânele s-au împăcat de mult. Cum, când - n-oi fi observat eu. Stând răşchirat pe-un putrigai de lemn, Hamad povesteşte şi răspovesteşte snoave de-ale lui.

      - Da ştiţi când era asta ?

      - Când ? mări ochii Vadim. 

      - Era pe-atunci când nu se inventase oglinda...

      - Nu ?!! Şi la ce se uitau ?

      - Cum la ce ?!!
      - Da, bre ! De unde ştiau cum arată ?
      - Cum de unde ?!!...
      - Da, vere ! De unde ?!!
      - Taaaare prost mai eşti ! Se uitau unu la altu...

      - Şi ?

    - Îşi spuneau unul altuia dacă-i alb, negru, tărcat, buzat, făt frumos, leana cosânzeana...
      - Serios ?
      - Aşa era pe-atunci. Ştiai chipul tuturor, nu şi pe al tău !

      - Hai, las-o !

      - Da, da, da !

    Tocmai atunci trecea pe drum Aliţă Şnur cu o ţâţoasă tinerică, abia ieşită la aer. Nu mai ştiu care şi cum era, că abia i-am zărit printre stinghii. Da ştiţi clar cum e Aliţă. Are aşa un lugu lugu de-acasă până-n târg, că rar nu-i pică. Nu mai zic de vrăjeala din centrul târgului şi pupa pupa de l-a-ntors. Şi gata socoteala. Cine nu ştie cum şi ce, îi spun eu : toată noaptea  hâţa - haţa. Şi o dată dimineaţa.

      - Auzi, fă ? zise Aliţă făcând încălzirea pe drum. Cică au fost vremuri când doi motani şi-un câne, ca să se-mpace,  beau un păhărel de rachiu sub un cais...

      - Hi, hi, hi ! râse ea, încântată.

      - Da, da, da ! 
      - De mult asta ?
      - Cam de pe-atunci când nu exista oglindă...

      - E, na ! Şi la ce se uitau ca să vadă cum îs ?

      - Uite-aşa !
      - Cum ?!!
      - Se uitau fix unu la altu ! grăi Aliţă, privind-o ţintă.

      Evident că fata se pierdu îndată ca vai de capu ei. Neştiind cam ce e, cum şi ce se-ntâmplă aşa, deodată, suci ochii aiurea încolo şi-ncoace. Da ce să-i mai faci ? Nu ştii când, unde, cum. Da odată şi-odată tot se-ntâmplă. Totuşi, aşa turburată cum era, fata puse o întrebare cât de cât normală :

      - Da nu era şi pe atunci o apă, un izvor ceva ?

      - Cum să nu ? Se uitau acolo zi de zi...

      - Şi ?

      - Păi, nu ştii ?
      - Ce ?
      - În apă se vede doar un chip vălurit şi misterios ca picat din ceruri...

      - Aha !
      Şi, privind-o iarăşi drept în ochi, adăugă Aliţă :

      - Un chip aşa, ca de la Domnuzeu ! 
      E, la faza asta, fată abia mai îngăimă :
     - D'te, mă, de-aici !
     Şi hup ! atuncea hupa-hop ! Am auzit ceva din vârf de stâlp. Asta e. S-a întâmplat ce s-a mai întâmplat. Iar picase madam Hupăl Pupăl din colţ de cuib.

       14 noiembrie

      Întâiul Demon are dreptate : lumea este percepţie. Stă lângă gard şi vorbeşte de unul singur. Sau cu un cineva ceva şi cu Dumnedzău. Nu-i clar nimic. Chiar asta zice :

      - Clar ?!! Hm ! Nu-i clar nimic...

      - Zău ? se auzi mirarea din văzduh.

     - Da, da ! Îţi spun eu : totul este percepţie. Lumea există şi e cum e în funcţie de senzorii fiecăruia. Lumină, întuneric, viteză, pământ, cosmos, infinit. Tereştri şi extratereştri. Omul percepe lumină pe pământ şi întuneric în cosmos. Simte, vede cum poate. Extraterestrul percepe invers. Vine de departe şi se uită la Terra. Atmosferă, pământ, om, mâţă. Şi vede ce vede pământeanul ? Pământ, om, mâţă ? Da de unde ! Pentru el, lumina de-aici e întuneric. Cosmosul invers. Neştiut, nevăzut, necunoscut... 

      - Ce vorbeşti ?

      - Dar şi el e pentru om la fel de nevăzut... 

      - Care el ?

      - Mă rog : El.

      Atunci apăru Aliţă Şnur. 

      Nu ştiu ce face, de ce, unde merge. 

      Altceva e limpede. 

      Aliţă urcă drumul privind spre ceruri. 

      Am vrut să mă sinucid când mama era însărcinată.