În faţa palatului apăru o procesiune extraordinară. Chiar nu se mai văzse vreodată aşa ceva : un pluton de gnişcocoriţe ducea pe umeri un sicriu. Da unul nemaivăzut, chiar astral. Aşa de neobişnuit încât e inutil să-l descrii. Era şi un fenomen meteo care aburea totul : peste La Tuta se prăvălea o infernală ploaie cu clăbuci. Apa se scurgea cu mare zgomot printr-un burlan nevăzut din Strasbourg Bignabimbumgnabagbul Superior în cel Inferior. Beau însetaţii de jos ca turbaţii.  Ori ca ideogramele cu înţeles fantomă : gâl-gâl, gâl-gâl, gâl-gâl ! Gnişcocoriţele cântau milităreşte, urcând câte-o treaptă cu sicriul deasupra :

Lip ! lap ! cling !

Noi muncim întruna,

Lip ! lap ! cling !

Văcsuim şi Luna !

    Doamna cu ie şi epoleţi e undeva sus. Priveşte intens, fascinată. Sfârcul ţâţelor împing pânza la limită, cât s-o spargă. Urmă un fenomen uimitor. Zvâc ! Din sicriu săltă deodată un om cu harmuşcă. După chip, părea un lipovean pe vechi de la gurile Dunării. Blond, zvântat de vânt. Haina lungă, roşie, era legată pe mijloc cu o sfoară de pescar. Puse omul mâna la gură, pâlnie. Şi zise tam-nesam ceva ca nuca-n perete :

    - Dacă te-ai prins a doua oară, nu-i vinovată capcana !

    Apoi îşi privi harmuşca, întinzând-o cât ecranul. Fâl ! făcu burduful. Încă puţin şi dunăreanul începu să cânte ca la praznicul ţăranului-haiduc. Biciuite, zidurile CEDO La Tuta erau tot mai vineţii :

De când eram copil mic

Doină ştiu şi doină zic.

Boii mei când aud doină

Ară-n ţelină ca-n moină,

Şi cu doina mă plătesc

Drept o zi de boieresc.

   Filmul se derula continuu. Imagini, sunet, dialog. Gnişcocoriţele pocniră din picioruşe un singur sunet, ca la protocol. Sicriul stătu fix în faţa ghişeului RELAŢII CU PUBLICUL. Doamna cu ie şi epoleţi întrebă scurt cântăreţul cu harmuşcă :

    - Ce doriţi ?

    - O relaţie cu publicul !

    - De care ?

    - Mai ieftioară !

    - Bun. Cum vă numiţi ?
    - Horea.
    - Şi mai cum ?

    - Domnudzău !

    - Aha ! zise, notând în registru.

    Din chaos se auzi o plesnitură. Pe acoperişul La Tuta picase o stranie picătură din nu se ştie ce. Pleosc ! făcu, şi se sparse în mii de particule. Pe harmuşcă luci scurt un soi de praf astral. Domnudzău întinse o hârtie muierii de la ghişeu. Zise, mirat :

    - Am primit o citaţie ! 

    - Pentru ce ? 

    - M-a dat un pământean în judecată !

    - Ce număr are ?

    - 666 !

    - Aha ! grăi doamna, privind în registru.

    Urmări cu deştul o rubrică de sus în jos. Dădu încă o foaie. Apoi conchise :

    - Am găsit !

    - Ce ?

    - Procesul. Reclamant : un romăn. Pârât : Dumnezeu.

    - Ce român ?

    - Identitate protejată !

    - Ce vrea ?

    - Răspuns la o întrebare : de ce are bărbatul ţâţe...
    Atunci a picat capacul sicriului. Dispăru brusc şi omul cu harmuşca. Gnişcocoriţele dădură cortegiul înapoi, huruind pe trepte. Abia în stradă s-a văzut adevărul adevărat. Strivită sub capac, din sicriu ieşi mâna lui Domnudzău. Mişcă prin aer, căutând ceva. Apoi zgârie văpseaua uşor, într-un singur punct. Sicriul porni imediat către cer. Jos, pe Terra, s-a văzut ce era de văzut. Joagărul îşi terminase misiunea. Harşti ! harşti ! harşti ! i se auzeau ultimele zgomote. Şi gata lucrarea. Gurile Dunării s-au împreunat de îndată cu ale Amazonului. Terra fusese despicată în două. Apoi, mâna din sicriu mai ieşi o dată. Zgârie lemnul din nou, uşurel. Din scoarţă pică un praf alb-incert ca marijuana. S-a dus încolo spre apus, dar mai ales la răsărit. Praful lui Domnuzeu adormi din nou buştean Europa Experimentală.

    Judecătoarea ridică din nou mâna. Un yahoo i se aşeză radios pe-un deget. Clonc ! se auzi ventuza. Se desprinse fâlfâind din nou ferice prin văzduh. Filmul începu pe dată. Clar, nu se ştie de unde. Spotul luminos plesni cam de nicăieri. De-a latul peretului apăru un imens ecran panoramic. Titlul filmului era scris cu litere mari, aurii, strălucitoare : SCÂRŢ ! Imaginea - ca oglinda. Clară şi cu ochii închişi. Dar se ştie : asta nu-i obligatoriu nici în realitate...

    Începutul fu simplu : un om în  faţa Palatului Magistraţilor. Neobişnuit e că avea pe el trei părechi de pantaloni. Privi în stânga, dreapta, nedumerit. Urcă treptele una câte una. Lip ! lap ! cling ! Se opri în faţa ghişeului pe care scrie cum e la stat : RELAŢII CU PUBLICUL. În spatele geamului e o doamnă rubicondă, amabilă. Evident, cu ie şi epoleţi. Sânii privesc ţintă prin multiplele găurici din pânză. Pot fi descrişi complet, în amănunt. Dar e mai plastică o comparaţie : erau ca-n filmul Angelica, marchiza îngerilor. În josul frunţii lucesc doi foarte frumoşi ochi. Se întâlniră scurt cu ai omului care zise bâiguind :
    - Bu-nă ziua !
    - Bună ziua ! răspunse doamna îndată.

    - Vreau şi eu !

    - Ce ?!
    - O relaţie cu publicul !
    - De care ?!
    - Mai ieftioară ! zise omul, privind tarifele din geam.
    - Bun. De unde sunteţi ?
    - Din România !
    - Cum vă numiţi ?
    - Horea.
    - Şi mai cum ?
    - Cloşca şi Crişan.

    - Aha !
    Omul completă, uimit el însuşi :

    - Da am trei părechi de pantaloni ! 
    - Bun ! zise doamna, metalic.
   Şi notă automat în registru : Horea, Cloşca şi Crişan. Ridică mâna, pocni din deşt. Ghişeul se lărgi brusc şi omul fu înghiţit cât ai clipi. Aici, filmul era neînţeles. Se auzea doar un şuier straniu, nedefinit. Apoi, gazetarii din sală ridicară privirea, consternaţi. Pe ecran se vedea doar ce face excentricul Horea, Cloşca şi Crişan. Pur şi simplu, zbura prin văzduh, extaziat. Lângă el levitau trei paraşute cu trei părechi de pantaloni. Plus un yahoo şi-un houyhnmhm făcând fel de fel de loopinguri. În cabina de proiecţie, Ingrid Cocârleaua râdea lin, fără voce. Nu mai pricepea nimeni nimic din strania creaţie a studioului cu jwifţi. 

    Deasupra judecătoarei Ingrid Cocârleaua atârna coada unui ţipar electric răsucit pe axul candelabrului. Sus, la câţiva centimetri. Ridică mâna şi trase brusc. Urmă un fenomen de nedescris. O lumină orbitoare invadă întreg stabilimentul. Nemaiîntâlnit de stranie, feeria ţâşnea din candelabru. Multiple panglici şi picături de ploaie valsau prin văzduhul ca bolta cerească. Milioane de leduri şi licurici-picătură şiroiau pe difteromorfele din pereţi, spărgându-se de podeaua lucind ca diamantul. Ardea candelabrul cu albele panglici pe care se vedeau, caligrafiate foarte clar, titlurile unor scrieri fundamentale în La Tuta : Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Planeta Proştilor, Marea Iluzie, Jurnalul mâţei Frăgezica, Codul Universal, Justiţia-Palindrom, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi alte opere nemuritoare. Strasbourg Bignabimbumgnabagbul Superior lucea în întregime precum ciuperca a o mie de bombe cu hidrogen explodând toate deodată. Nu ca până acum, câte una ici-colo pe un atol izolat. Cosmicul foc de artificii lumina feeric şi Strasbourgul Inferior. Cu oameni, mâţe şi câini iradiaţi ştiinţific, fir cu fir, exact ca la carte.

    Cel mai straniu fenomen era Amazonul curgând pe deasupra sălii de conferinţe. Cert e că de-acolo veneau picurii de ploaie trecuţi ca prin ciur. Pe valuri dansa un ciudat cuvânt-palindrom : AERISIREA. Întins de-a lungul fluviului, cuvântul lucrează încolo şi-ncoace pe oceanul de ape ca un imens fierăstrău. La capete, de fiecare A trag uimitoare fiinţe de basm ce taie apa şi hârşâie stânca de bază precum buştenii la joagăr. Fenomenul e halucinant. Ţinut zdravăn de forţele cosmic-terestre, palindromul taie planeta în două pe cursul Amazonului. Harşti ! harşti ! harşti ! Transformaţi în dinţi de joagăr, milioane de peşti piranha  scurmă pământul aruncând de-a valma tone de vegetaţie, mâl, vulcani, hălci de minereu şi uimitoare cantităţi de apă. Văzut de jos, fenomenul e atât de înspăimântător încât gazetarii veniţi la anunţata conferinţă de presă extraordinară gândesc serios dacă să mai stea ori s-o ia la goană rupând pământul. Îngrozit la culme, unul reuşi să îngaime timid spre Ingrid Cocârleaua :
    - Ce-i aici, doamnă ?! Sunteţi supraoameni ?!
    Judecătoarea îl privi ţintă. Apoi grăi : 
    - Nu ! Dar părem ! 

A  E  R  I  S  I  R  E  A

În care Ingrid Cocârleaua, magistrat pe insula zburătoare La Tuta, şi Dichael Mrosnin, reporter la Washington Post şi Wall Street Journal, fac dezvăluiri uimitoare

    Peste La Tuta pică o halucinantă ploaie cu clăbuci. Fulgeră. Bubuie, tună, trăsneşte ca-n iad. Buuuuum ! bum ! bum ! bum ! Fulgerături uriaşe taie cerul de-a lungul, de-a latul. Şi-n diagonale cu virgulă. Nori otrăviţi, apocaliptici, se revarsă peste coclauri de spui că acuş-acuş se duce dracului minunata insulă zburătoare. Toată armia lui Belzebuth pare adunată din cele patru zări fizice, chimice, juridice. Evident, ca la aramată : şi literare. Ape cianotice, aburi atomici, jdemii de Hiroshime, mii de Creveta, haloimis de bombe cu hidrogen, văpseluri ruso-chino-americane şi irano-coreene pictează hălcuţa de pământ plutind în văzduh contra gravitaţiei şi tuturor vicisitudinilor. Confecţionată ştiinţific, armura de coci, micrococi, fel de fel de euro şi difteromorfe apără insula de orice atac terestru ori cosmic, fie cu fulgerături, fie tunete şi clăbuci.

    Plouă straşnic şi-n Palatul Magistraţilor. Judecătoarea Ingrid Cocârleaua stă chiar sub cele douăzeci şi patru de braţe ale splendidului candelabru din taenia saginata solium. Uimitoarea operă de artă a fost executată cu precizie biomatematică, în doar şase luni şi două zile, de binecunoscuţii meseriaşi elveţieni, nemţi şi jwifţi. Fiecare braţ lung de 20 metri e format din câte 1000 de proglote, nişte segmenţi-verigă extraordinar de rezistenţi, lucraţi cu o măiestrie ce sfidează orice închipuire. Braţele ca panglica au la capete câte un scolex cu patru ventuze şi o coroană de cârlige înfipte în tavan şi-n cocul Gram-pozitiv al doamnei Ingrid Cocârleaua. Aşezată comod pe un un scaun-broscoi, judecătoarea stă cu palma lipită de coapsa domnului Dichael Mrosnin. E binecunoscutul reporter la Washington Post şi Wall Street Journal, descoperitor al minunatului citat din Cartea lui Daniel, 12:1, reprodus la începutul fulminantei cărţi THE BIBLE COD, Codul Bibliei, vândută în milioane de exemplare pe tot mapamondul : ...şi va fi vreme de strâmtoare cum n-a mai fost de când sunt popoarele şi până în vremea de acum. Sub potopul de ape şi panglicile uriaşului candelabru-taenia, cartea luceşte între reporter şi magistrat. (va urma)

Călătoria prin La Tuta

    În care eroii plecaţi din Sonathan Jwift trec prin Balnibarbi şi Glubbdubdrib ajungând la CEDO din Strasbourg Bignabimbumgnabagbul Superior

    - În fapt, zise motanul Hamad, s-a trecut şi prin Luggnagg şi Japonia...
    - Aşa ! am zis, jonglând o frunză.
    E chiar ultima, picată din vârf. Sub copac s-a adunat un vraf înalt, gălbul. Vârât dedesubt , cânele Vadim ascultă smirnă. Hamad continuă :
   - Autorul a fost influenţat categoric, după cum se afirmă în The Everyman Enciclopaedia, de o lucrare fantezistă a lui Francis Godwin (1562 - 1633), The Man in the Moon, Omul de pe Lună, publicată în 1638...
    - Ce autor ? întrebă mâţa.
    - Sonathan Jwift !
    - Ha ?! căscă ochii Vadim.
    - Da ! spuse motanul, prompt.
    - E autor sau localitate ?
    - Da !
    Cânele păru mulţumit. Hamad reluă :
    - Alte surse probabile : O istorie adevărată a scriitorului elen Lucian...
    - Aproximativ 120 - 190 era noastră după Christos ! punctă Vadim de sub vraf.
    - Şi, evident, Jurnalul mâţei Frăgezica de Hilimon ! adăugă Hamad, scurt.
    Vadim căscă ochii :
    - Ce Hilimon ?! Care jurnal ?!...
    - Jurnalul mâţei Frăgezica ! Roman omnivor ! explică Hamad, doct.
    - Hî ! Hî-hîîîîî ! se înecă Vadim. Ce vorbeşti ?!..
    - Toţi l-au influenţat şi pe Cyrano de Bergerac...
    - Cine ?
    - Godwin, Lucian şi Hilimon !
    Hamad tăcu filosofic. Vadim îşi scormoni memoria. Zise :
    - Care Hilimon, băi, tâmpiţilor ?!
    Hamad ignoră ofensa. Reîncepu :
   - Nu trecuseră decât zece zile de când mă aflam acasă, şi căpitanul William Robinson, de fel din Cornwall, comandantul vasului Hopewell, o corabie solidă de trei sute de tone...
    - Trei sute de tone ?! se minună mâţa.
    - Mucles !...îmi făcu o vizită...
    -  Cine ? Mucles ?! căscă gura Vadim.
    - Căpitanul ! Odinioară, în timpul unei călătorii în Levant, fusesem doctor pe bordul unui vas al cărui căpitan şi totodată proprietar pe un sfert de navă era el. Mă tratase întotdeauna mai degrabă ca pe un frate decât ca pe un inferior şi, auzind de sosirea mea, veni să mă vadă, mânat de un sentiment prietenesc, după cum am crezut eu la început, deoarece nu se petrecu nimic deosebit în afară de cele obişnuite între doi prieteni care nu s-au văzut de mult. Dar vizitele lui se îndesiră şi de fiecare dată omul îşi exprima bucuria că m-a găsit sănătos, întrebându-mă totodată dacă nu cumva am de gând să prind rădăcini şi adăugând că peste vreo două luni el are de gând să pornească într-o călătorie spre Indiile Răsăritene.
    Motanul tăcu. Şi iar tăcu. Chiar m-am uitat la el. Avea o meclă de parcă n-ar mai grăi în veci.
    - Şi ? făcu Vadim, copt de curiozitate.
    - E ! Cum şi ?! se miră Hamad. M-a convins să merg cu el...
    - Unde ?
    - În Indiile Răsăritene !
    - Bine, asta am înţeles. Şi ? Aţi ajuns ?!
    - Am ajuns, da nu în Indii !...
    - Da unde ?
    - În Strasbourg Bignabimbumgnabagbul Superior !
    - Unde ?! zise Vadim, uimit.
    - Hai, bre ! Nici asta n-ai înţeles ?! E vizavi de Glubbdubdrib şi Luggnagg !
    Vadim îşi frecă scăfârlia. Hârâi de vreo două ori, hrrrrr ! hrrrrr!, şi iar se blocă.
    - Care Big - bum - bagb, nea cărturaru ? explodă, bâlbâindu-se.
    - E, care ?! zise Hamad. Strasbourgul Superior !
    - Care superior ?! 
    - CEDO !
    - CEDO ?! Ai găsit ? Băăăă,  şi cât am mai cautat-o ! se minună Vadim.
    - Unde ? m-am mirat, zărindu-l printre gene.
    - La Strasbourg ! Am fost acu doi ani, nu mai ştiu de ce. M-am fâţâit ici colo, peste tot. Per pedes apostolorum, cartier după cartier. Şi CEDO - ioc ! N-am găsit nimic !
    - Da sus te-ai uitat ? zise Hamad, fluierând.
    - Unde sus ?
    - Acolo e !
    - Unde ?
    - În văzduh !
    - Cine ?!!
    - Curtea ! CEDO, bre ! Păi, despre ce vorbim ?!...
    - E în aer ?!!!
    - Da ! În Bignabimbumgnabagbul Superior !
    - Bigna - bum - cum ?!! Ce-i aia ?!...
    - Cartierul plutitor ! Insula !
    Fâşşşşşş ! se auzi în văzduh. Da de câteva ori. Bineînţeles că am ridicat privirile. Şi ce crezi că era ? Pe lângă stâlp zburau două arătări nemaivăzute. Razant, cât pe ce să-l atingă. Era aşa, un amestec greu descriptibi. Cal, om, vârcolaci - naiba ştie. În vârful stâlpului, familia Hupăl Pupăl era stană. Numa-n ticou şi fără slip, doamna chiar sări uluită din cuib. 
    - Văleu ! zbieră. Ptiu ! Ce-o fi asta ?!...
    - Oleu ! făcu şi Vadim. Parcă-i un cal călare pe-un om !
    - Sau doi vârcolaci ! am presupus eu.
    - Şi zboară ! strigă madam Hupăl Pupăl.
    - Aiurea ! comentă deodată Hamad. 
    - Ce aiurea ?
    - Păi dacă sunteţi chiori !
    - De ce, mă ?! Ce-s ăştia ?! am zis, dar deja mă lămurisem.
    De altfel, toţi scoaseră un suspin de uşurare. Privind atent, nu mai rămăsese unul nelămurit. Nici nu era mare secret. Văzduhul de sub copac era brăzdat încolo şi-ncoace de un yahoo şi-un houynhmhm. Asta-i. Hamad chiar reluă foarte liniştit :
  - Insula zburătoare este perfect circulară, având un diametru de 7837 yarzi sau aproximativ patru mile şi jumătate, deci o suprafaţă de două mii de acri, şi o grosime de trei sute de yarzi. Fundul sau suprafaţa inferioară, pe care o văd cei aflaţi dedesubt, este un platou de diamant, foarte regulat, cu o grosime de aproximativ două sute de yarzi...
    - Ce dedesubt ? Care diamant ? se cruci Vadim.
   - Deasupra lui se află mai multe minerale aşezate în ordinea lor obişnuită, lămuri motanul. Mai sus se găseşte un strat de pământ bogat, adânc de zece până la douăsprezece picioare. Înclinarea suprafeţei interioare dinspre margine spre centru face ca roua şi ploile să se adune în pârâiaşe curgând spre mijlocul insulei, unde se varsă în patru bazine mari, fiecare dintre ele având aproximativ o jumătate de milă în circumferinţă şi aflându-se la două sute de yarzi depărtare de centru...
    - Evrika ! urlă Vadim deodată.
    - Ce-i, mă ?! se sperie madam Hupăl Pupăl.
    Vadim socoti iute pe deşte :
    - 7837 yarzi, patru mile jumate, două sute yarzi, zece douăsprezeece picioare. Hm ! He, he ! Apoi un platou de diamant, înclinaţie, rouă, pârâiaşe ! Evrika ! strigă iar cânele drept spre pliscul doamnei Hupăl Pupăl.
    - Ce Evrika, băi ! Eu îs madam Hupăl Pupăl !
    - Ba-i Evrika ! Gulliver ! Jonathan Swift !  zbieră Vadim.
    - Ce Gulliver ?!
    - Călătoria prin văzduh !  Insula zburătoare ! Laputa !
    - Da ! confirmă Hamad deodată. Laputa e modelul CEDO !
   Toţi rămaseră bujbe. Multe le-au auzit urechile. Da la aşa ceva nu se aşteptau.
    - Aşi văzut ce scrie dedesubt ? 
    - Unde ?! se minună Vadim.
    - Sub insula zburătoare. Se vede limpede de jos...
    - Care jos ?
    - Jos, din Strasbourgul Inferior...
    - Ce scrie ?
    - Păi, e mare ca la Hollywood : BINE AŢI VENIT ÎN LA TUTA !
    - Zău ? am zis, mirată. Care La Tuta dacă-i Laputa ?
    - Asta am întrebat şi noi : De unde La Tuta ?!
    - Şi ce-au zis ?
    - Au zis să-l citim pe Jonathan Swift !
    - Da cum aţi urcat acolo ?
    - Unde ? Sus pe insulă ? Păi, e simplu : ne-au tras cu nişte frânghii şi scripeţi. Ca pe Gulliver...
    - Aha ! Şi cum e ? Ce-au zis ?
    Hamad se aşeză pe codârlă. Toţi îl priveau smirnă. Motanul reluă, relaxat :
    - Călătoria la Strasbourg Bignabimbumgnabagbul Superior e straşnic de instructivă. Palatul Magistraţilor e absolut superb. Deasupra intrării e un uriaş portret al nemuritorului arhitect Sonathan Jwift, urmaş al lui Jonathan Swift. Celebrul său nume a devenit şi denumire de localitate. Iată o sumară descriere interioară a palatului. La doi paşi de uşă străluceşte Sala Doamnelor Magistrat. E şi normal, absolut explicabil. Curăţenia este exemplar întreţinută de lucrători atent selectaţi din populaţia microbiană comensală. Peste tot sunt piogene şi piodermite înarmate cu măturoaie lungi, mustăţi late şi cârpe umede. Hărnicia e uimitoare. Fleoşc ! fleoşc ! toată ziua pe dalele şi pereţii placaţi cu minunate difteromorfe, vibacterium şi coaguloză. Aerul e purificat la perfecţie, periat cu hemolizină şi foarte bine clasificat fagic. Sala propriu zisă are o masă lungă şi cam douăzeci de scaune dotate cu splendide perne-broscoi care, ori de câte ori se aşează pe ele Domnii şi Doamnele Magistrat, cântă cu o plăcere extraordinară oaaaak ! oak ! oak ! oak ! oak ! 
    Văzând ascultătorii năuci, Hamad se opri calm, mângâindu-şi musteaţa. Reluă numaidecât :
    - La uşă ne-a întâmpinat o doamnă extrem de amabilă şi foarte bine îngrijită. Pe cap avea un superb coc Gram-pozitiv, aerob şi necapsulat. Numeroşi struţi, sau cam aşa ceva, îi făceau vânt cu nişte  evantaie uriaşe din micrococi şi stafilococi epidermidis. Într-un cuvânt era o tipă răpitoare. Şi dialogul a fost clar şi, mai ales, de o desăvârşită naturaleţe. Sunt Ingrid Cocârleaua ! a zis, întinzând-mi mâna simplu, natural Chiar m-am înecat auzind asemenea nume. Hî ! Hî-hî ! Hî-hî-hî ! Iar doamna a adăugat pe loc : Era o tipă răpitoare ! Poftim ?! am zis, făcând ochii cât sarmaua. He, he ! a zis şi ea. Palindrom ! Citeşte propoziţia invers. Şi vezi ce iese ! Am citit şi-a ieşit la fel :  eraotipăr ăpit o are. Hm ! Un palindrom. Şi ? Afli mai multe din Călătoria prin La Tuta ! mă lămuri doamna. Citeşte-l pe Hilimon ! Bine, am zis. Da ce-i aici, doamnă ? A răspuns cu o dezarmantă sinceritate : Stabiliment de nebuni !  Evident că am întrebat-o : Şi cei de jos nu s-au prins ?! Doamna a explicat, zâmbind complice. Evident că dumneata ştii minunatul dialog dintre Cusins şi Undershaft descris de George Bernard Shaw. Numitul Cusins întreabă : Bănuiesc că-ţi dai seama că eşti nebun ! La care Undershaft răspunde interogativ : Dar dumneata ? Aha ! am îngânat, privind ca la oracol. Atunci a Intrat o secretară fredonând o foarte frumoasă melodie hopa ţupa hopa ţupa eu disubt şi tu deasupra. Ajunsă lângă noi, grăi de îndată spre Doamna Magistrat : Alina m-a luat să stau la Manila. Zău ?! Iar e invers ? a zis doamna, lipindu-şi cocul de şoldul ei. La care secretara chiţcăi aprobativ de două ori. Imediat, pe tavan apăru ca din senin binecunoscuta inscripţie La Tuta. Ce-i asta ? făcui, uimit. Ce să fie ? Prostănac, tont. Tută ! explică judecătoarea, calm. Care vorbeşte vrute şi nevrute ! chiţcăi şi secretara. Tută. Instrument ca un cilindru, folosit la prinderea ţevilor rămase în gura sondei, completă Doamna Magistrat. Superbul ei coc Gram-pozitiv palpita pe şoldul secretarei. Proteine M complex şi propionibacterium săreau dintre sublimele-i ţâţe direct pe tavanul cu difteromorfi. După câteva secunde, secretara ieşi extrem de fericită. Prin uşa întredeschisă se auzea magistralul imn CEDO La Tuta. Plutea serafic în văzduh ca o superbă muzică ambientală :

Noi de-aicea nu plecăm,

Că muncim întruna,

Până când, o să vedeţi,

Văcsuim şi Luna !

    Ce faceţi pe insulă, doamnă ? am întrebat, năuc. A răspuns prompt : Bani ! Mulţi ? Cu ghiotura ! Ce faceţi cu ei ? Nimic. Chestie de orgoliu. Ne ducem colo, dincolo, acasă. Aruncăm cu banii pe unde nimerim. La rude, veri, cumetri. Şi toţi întreabă : Da unde lucrezi, soro ?! Răspunzi simplu : La CEDO La Tuta. Şi vezi cum le crapă ad-hoc câte-un neuron. Aha ! Şi ce faceţi aici ? Judecăm ! Ce ? Prostănaci, tonţi ! Lume multă. De ! Scoatem ţevi din gura sondei !  Vin mulţi cu jalba ? Cu nemiluita. Din toată Europa ! Cum asta ? Şi reuşiţi ? Totuşi, e un continent întreg ! Nţ ! Sunt două : Europa şi Asia. Stambulul e pe două continente. Aha ! Şi reuşiţi ? Judecaţi tot ? Nu !  Doar mimăm ! Eşti tu, un om. Şi două continente ! Şi care-i patentul ? De ce existaţi ? Patentul La Tuta e utopia. După Bakunin, Proudhon şi Karl Marx urmăm noi. Cât durează un proces ? Cam zece ani !  Adunând procedura din ţara celui care vine cu jalba, ne ducem către treizeci. Uau ! E posibil ? Da. Parchetul din România cercetează revoluţia şi mineriadele de 20 ani ! Şi nu moare omul între timp ? Asta-i situaţia fericită ! Care ? Să moară între timp. Oricum face infarct dacă apucă sfârşitul procesului La Tuta. Plesneşte când vede hotărârea ? E ! O vede dacă are noroc ! Nu toţi primesc hotărâri. Nu se poate ! Orice proces se termină cu o hotărâre ! În La Tuta e altfel. Aici, majoritatea proceselor sfârşesc cu un comunicat. Către opinia publică ? Nu. Doar către jălbar. Procedura e arhicunoscută. Ne adunăm trei Doamne Magistrat. Lângă noi e ce se ştie : un hangar de dosare. Vraf înalt până-n pod. Extragem la întâmplare câte un dosar. Ca la bingo : unul pentru un jălbar norocos. Îi facem hotărâre ca la carte şi i-o trimitem. Aşa. Da restul ? Pentru restul trimitem comunicate. Şi cum arată comunicatul ? Oficial. Cu antetul curţii, ştampilă, camera numărul, cererea numărul, cutare contra România. Citit pe simplu, conţinutul e aşa : Domnule, te informez că jalba matale e inadmisibilă, n-are nicio aparenţă de violare a drepturilor omului ! Asta-i tot ?! Nu-i spui omului motivele ? Nuuuu ! La final adaugi ultima ghilotină : contra comunicatului nu există recurs în faţa Curţii, la Marea Cameră ori alte organisme. Nu-ţi mai răspundem oricâte scrisori ne trimiţi ! Dosarul va fi distrus în termen de un an. Primiţi, vă rog, Domnule, asigurarea distinsei mele consideraţii !
    Sincer, priveam toţi ca la minune. Da nu mai aveam suflu. Vadim chiar se căznea să-şi recapete respiraţia. Şi frunzele erau nemişcate. Hamad ignoră însă total stupefacţia şi continuă.
    - Atunci a intrat un grefier adjunct de secţie. Legătura cu Doamna Magistrat s-a făcut instantaneu. Cocul Gram- pozitiv i s-a lipit într-o clipită de şold. Clonc !  a făcut precum ventuza. În al nouălea cer, omul a chiţcăit ferice cale de vreun minut. Pe tricou avea imprimată o superbă pădure cu splendide spânzurători de lux. Le ştiţi, nu-i nevoie să explic. Genul Apostol Bologa. În mijloc avea o inscripţie : CEDO Solutions. Clonc ! s-a auzit din nou. S-a desprins cocul de şold şi grefierul ieşi foarte fericit. Pe masă lăsase un nou comunicat. Poftiţi ! spuse magistrata Ingrid Cocârleaua, arătându-l. E textul standard pentru toţi jălbarii. Diferă de la om la om ţara, adresa, numele. Poftiţi, citiţi !

European Court of Human Rights

Cour Europeenne des Droits de L'Homme

Domnule,

Vă informez că pe data de (...), Curtea Europeană a Drepturilor Omului, într-un complet de trei judecători (E.Fura, preşedintă, A.Gyulumyan şi E.Myjer) a decis să declare inadmisibilă cererea introdusă la data de (...) şi înregistrată cu numărul de mai sus, Curtea a considerat că nu au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de către Convenţie.

Având în vedere ansamblul elementelor aflate în posesia sa, şi în măsura competenţei sale de a examina capetele de cerere formulate, Curtea nu a relevat nici o aparenţă de violare a drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie sau de Protocoalele sale adiţionale.

Această decizie este definitivă şi nu poate face obiectul nici unui recurs în faţa Curţii, inclusiv Marea Cameră, ori a unui alt organism. Veţi înţelege, deci, că grefa nu va fi în măsură să vă furnizeze alte precizări cu privire la deliberările comitetului, nici să vă răspundă la eventualele scrisori pe care i le-aţi adresa cu privire la decizia pronunţată în prezenta cerere. Nu veţi mai primi alte documente ale Curţii cu privire la aceasta, iar, conform directivelor Curţii, dosarul dumneavoatră va fi distrus într-un termen de un an de la data acestei decizii.

Prezenta comunicare vă este făcută în baza articolului 53 # 2 din Regulamentul Curţii.

Primiţi, vă rog, Domnule, asigurarea distinsei mele consideraţii.

Pentru Curte

S. Naismith

Grefier adjunct de secţie

Adresse/Address

Council of Europe/Conseil de l'Europe

67075 Strasbourg Cedex, France

www.echr.coe.int

   
    - Totuşi, încheie Hamad, ceva tot nu ştiu...
    - Ce ? am îngăimat.
    - Dacă a trecut prin Balnibarbi, Luggnagg şi Japonia...
    - Cine ?  zise Vadim, încremenit sub vraf.
    Atunci am văzut. Zărisem mai devreme cu coada ochiului. Da nu eram sigură. Acum era limpede. Din drum se zgâia Sfântul Mina al păgubiţilor. La noi, dar mai ales în vârf de stâlp. Era ceva nedesluşit acolo. În fine, i se adresă direct doamnei Hupăl Pupăl :
    - Fă ! Du-te şi te-mbracă ! Nu ţi-e ruşine ?
   Cum să zic ? Pe loc a realizat pudica doamnă că-i fără chiloţi. Magnifica dezvăluire o făcuse să-i uite de tot. Iute îi înhăţă dintr-o margine de cuib. Şi gata. Păsărica fu acoperită cât ai clipi. Da n-a putut ascunde totul. Dacă priveai atent, faţa îi era complet roşie. Aşa, cam ca macul.