În faţa palatului apăru o procesiune extraordinară. Chiar nu se mai văzse vreodată aşa ceva : un pluton de gnişcocoriţe ducea pe umeri un sicriu. Da unul nemaivăzut, chiar astral. Aşa de neobişnuit încât e inutil să-l descrii. Era şi un fenomen meteo care aburea totul : peste La Tuta se prăvălea o infernală ploaie cu clăbuci. Apa se scurgea cu mare zgomot printr-un burlan nevăzut din Strasbourg Bignabimbumgnabagbul Superior în cel Inferior. Beau însetaţii de jos ca turbaţii.  Ori ca ideogramele cu înţeles fantomă : gâl-gâl, gâl-gâl, gâl-gâl ! Gnişcocoriţele cântau milităreşte, urcând câte-o treaptă cu sicriul deasupra :

Lip ! lap ! cling !

Noi muncim întruna,

Lip ! lap ! cling !

Văcsuim şi Luna !

    Doamna cu ie şi epoleţi e undeva sus. Priveşte intens, fascinată. Sfârcul ţâţelor împing pânza la limită, cât s-o spargă. Urmă un fenomen uimitor. Zvâc ! Din sicriu săltă deodată un om cu harmuşcă. După chip, părea un lipovean pe vechi de la gurile Dunării. Blond, zvântat de vânt. Haina lungă, roşie, era legată pe mijloc cu o sfoară de pescar. Puse omul mâna la gură, pâlnie. Şi zise tam-nesam ceva ca nuca-n perete :

    - Dacă te-ai prins a doua oară, nu-i vinovată capcana !

    Apoi îşi privi harmuşca, întinzând-o cât ecranul. Fâl ! făcu burduful. Încă puţin şi dunăreanul începu să cânte ca la praznicul ţăranului-haiduc. Biciuite, zidurile CEDO La Tuta erau tot mai vineţii :

De când eram copil mic

Doină ştiu şi doină zic.

Boii mei când aud doină

Ară-n ţelină ca-n moină,

Şi cu doina mă plătesc

Drept o zi de boieresc.

   Filmul se derula continuu. Imagini, sunet, dialog. Gnişcocoriţele pocniră din picioruşe un singur sunet, ca la protocol. Sicriul stătu fix în faţa ghişeului RELAŢII CU PUBLICUL. Doamna cu ie şi epoleţi întrebă scurt cântăreţul cu harmuşcă :

    - Ce doriţi ?

    - O relaţie cu publicul !

    - De care ?

    - Mai ieftioară !

    - Bun. Cum vă numiţi ?
    - Horea.
    - Şi mai cum ?

    - Domnudzău !

    - Aha ! zise, notând în registru.

    Din chaos se auzi o plesnitură. Pe acoperişul La Tuta picase o stranie picătură din nu se ştie ce. Pleosc ! făcu, şi se sparse în mii de particule. Pe harmuşcă luci scurt un soi de praf astral. Domnudzău întinse o hârtie muierii de la ghişeu. Zise, mirat :

    - Am primit o citaţie ! 

    - Pentru ce ? 

    - M-a dat un pământean în judecată !

    - Ce număr are ?

    - 666 !

    - Aha ! grăi doamna, privind în registru.

    Urmări cu deştul o rubrică de sus în jos. Dădu încă o foaie. Apoi conchise :

    - Am găsit !

    - Ce ?

    - Procesul. Reclamant : un romăn. Pârât : Dumnezeu.

    - Ce român ?

    - Identitate protejată !

    - Ce vrea ?

    - Răspuns la o întrebare : de ce are bărbatul ţâţe...
    Atunci a picat capacul sicriului. Dispăru brusc şi omul cu harmuşca. Gnişcocoriţele dădură cortegiul înapoi, huruind pe trepte. Abia în stradă s-a văzut adevărul adevărat. Strivită sub capac, din sicriu ieşi mâna lui Domnudzău. Mişcă prin aer, căutând ceva. Apoi zgârie văpseaua uşor, într-un singur punct. Sicriul porni imediat către cer. Jos, pe Terra, s-a văzut ce era de văzut. Joagărul îşi terminase misiunea. Harşti ! harşti ! harşti ! i se auzeau ultimele zgomote. Şi gata lucrarea. Gurile Dunării s-au împreunat de îndată cu ale Amazonului. Terra fusese despicată în două. Apoi, mâna din sicriu mai ieşi o dată. Zgârie lemnul din nou, uşurel. Din scoarţă pică un praf alb-incert ca marijuana. S-a dus încolo spre apus, dar mai ales la răsărit. Praful lui Domnuzeu adormi din nou buştean Europa Experimentală.