14 iunie 1990. Un epilog

    Bucureşti, 14 iunie 1990.

  Războiul civil căzu de nicăieri. Din cer, din pământ. De niciunde. Capitala - ca rugul aprins. Bulevardele centrului sunt pline de mineri ce foşgăie întruna ca gândacii multipli.  Mai toţi au salopete negre, murdare, îmbâcsite de turbă şi huilă. Au bâte, furtunuri metalice şi securi la şold sau în mâini. Şefi cu căşti albe îi duc colo, dincolo, nicăieri şi peste tot. Un grup masiv ca o gâlmă browniană astupă intrarea în blocul din Magheru 23. Trotuarul şi strada sunt ocupate de civili, bărbaţi, femei, chivuţe roşii, dolofane. Bulevardul e blocat până dincolo, la restaurantul Vânătorul. Holul şi scara blocului - ticsite de mineri aşteptând schingiuiţii de la etaj. Sus, sediul revistei Anul 2000 e ca după bombardament. Uşi fărâmate cu securea. Aşchii albe, surcele peste tot. Una e împlântată adânc în frigider. Scaune vraişte, răsturnate. Cocktailul Molotov încă ştiulbucăie sub geam. Speriată, într-un colţ tremură tehuia rândunea intrată pe geam. Aripile - un rogvaiv de sânge pictând podeaua, pereţii, măsuţa. Din camera alăturată răzbate scâncetul unui nou născut. Înlemnită de spaimă, mama îi astupă gura cu palma. Cu cealaltă îşi astupă propriul strigăt.
    Coordonaţi de şef, torţionarii arestează victimele. Înşfăcaţi de coate, fiecare redactor e încadrat de doi mineri. Apoi sunt duşi pe scări până jos, la bulevard. Primul sosit e Miron Manega. Încremenit în uşa blocului, ridică privirea. Vede masa informă de civili amestecaţi cu mineri şi poliţişti. Urmează Adrian Dafir, Cezar Ivănescu, soţii Şerban, Vasile Niţă. Tăcuţi, îmbălsămaţi în sânge. Purpură e faţa lui Cezar Ivănescu. Chipul lui Adrian Dafir - ca foaia de papirus. Năprasnicul pumn în coastă i-a stopat respiraţia de sus până jos. Şi-o recapătă abia în stradă. O umflătură cât ridichea palpită sub ceafa lui Manega. Undeva în spate, Sanda Şerban - complet fără grai. E vânătă ca văzduhul amurgului.
    Deodată, gâlma străzii se ordonă ca prin farmec. Din uşă până-n mijlocul străzii se formă o aleea străjuită de masa civililor cu ochi roşii, înfierbântaţi. E ca binecunoscuta uliţă verde din puşcăriile lui Dostoievski. Condamnaţii trecuţi prin mijloc sunt altoiţi cu jordiile de cine apucă. Scapă cine are noroc. La Bucureşti, cam totul e coordonat ad-hoc de complotişti, căşti albe, sereişti, militari în civil. Minerii - ca frunza buimacă. Adus de sus, fiecare arestat e predat în uşa blocului către doi poliţişti în uniformă. Pentru hăcuiţi, e o uşurare, o speranţă de salvare. Ce piere însă într-o clipită. Ca din senin, civilii se dezlănţuie crunt. Uliţa verde loveşte haotic, la întâmplare, de peste tot. Printre mâini, în coaste, peste caschetele poliţiştilor tremurând şi ei ca varga. Ţipete, injurii, bufnituri până-n mijlocul străzii. Din văzduh plesneşte o bâtă. Luceşte o secure la brâu. În dunga bulevardului, chiar pe mijloc, e o dubă a poliţiei. Se deschid uşile. Vasile Niţă, Cezar Ivănescu, Adrian Dafir şi Miron Manega sunt aruncaţi sus ca baloţii. Maşina e plină cu alţi mutilaţi ce aruncă priviri năuce noilor veniţi. Nu mai e niciun loc. pe banchetele laterale. Soţii Alexandra şi Gheorghe Şerban rămân jos. Adrian Dafir le vede trupurile rămase pe asfalt, întinse pe alba linie de vopsea. Au mâinile la piept, în cruce. Faţa spre cer, ochii închişi. Totul pare scris : soţii Şerban sunt morţi. Împrejurul lor continuă sălbaticul dans al gâlmei. Privind prin geam, redactorul şef se cutremură. Pune capul în palme, strivit. În colţul ochiului se ivi prima lacrimă.
    Maşina demară, plecând în necunoscut. Nimeni nu ştie unde vor fi duşi. Schingiuiţii gem în semiîntuneric. Palme umede, împreunate. Un scrâşnet şi duba opri la o poartă verde. Cineva o recunoscu. Era sediul secţiei de poliţie din bulevardul Ana Ipătescu. Porţi din tablă, masive. În spate foşgăie întruna sinistrele forţe paramilitare apărute peste noapte. Negre, minereşti, mascat militare. Înarmate cu tot ce poate ucide. Intră, ies mereu pe poartă. Aduc mereu noi şi noi oropsiţi. La nişte mese aşezate direct în curte e un prezidiu de poliţişti. Legitimează, cer acte, buletinul. Notează tot într-un registru, opresc omul, îi spun să nu plece. Minerii sunt liberi. Ies perpetuu, se duc după alţii. Au format echipe mixte cu poliţişti, armată, elicoptere, paraşutişti, blindate. Bucureştiul e călcat şi hăcuit santimă cu santimă. Morţi, răniţi. Mii de bătuţi năprasnic.
    Sfârşit, Cezar Ivănescu se aşează pe-o piatră. Alături, Miron Manega priveşte uluit împrejur. Adrian Dafir se sprijină de dunga unei uşi ducând nu se ştie unde. În întuneric e un coridor din care apare un tip în civil. Scurt, îndesat. Păşeşte cam pe loc, ca şi cum n-ar fi vrut s-o facă. Dafir simţi ceva vag, nelămurit. Îl opri, străfulgerat :
    - Ştiţi cine e dumnealui ? întrebă scurt, arătându-l pe Ivănescu.
    - Cine-i ? făcu omul, nedumerit.
    - Dumnealui este poetul Cezar Ivănescu !
    - Poftim ?!! rosti acela, consternat.
    Îl ştia, îl cunoştea. Privi cu atenţie. Greu îl recunoscu sub pojghiţa de sânge. Zise îngrozit, făcând stânga-mprejur :
    - Staţi aici ! Nu plecaţi ! Mă-ntorc imediat ! 
    S-a-ntors în câteva minute. Rosti imediat :
    - Haideţi ! Vă duc cu maşina !
    - Unde ? zise Dafir, zărind automobilul lângă zid.
    - La spital !
    Cezar Ivănescu fu ajutat să se ridice. Grăi, dezorientat :
    - Nu ! Nu vreau să plec singur !
    - Nu singur, domnule Ivănescu ! Merg şi ei ! zise omul, arătând spre Dafir şi Manega.
    - Toţi ! Vreau să meargă toţi ! Unde-i Sanda ? Unde-i Şerban ? rosti poetul, palid.
    - În stradă ! Au rămas în stradă ! spuse Manega, înfrigurat.
    Se deschid porţile. Maşina iese în trombă. Clădiri, oameni defilează ca-n vis. Spitalul de Urgenţă e ca teatrul de război. Coridorul e ca o staţie de metrou după atentat. Om lângă om lipit de zid. Chipuri însângerate, priviri fără ţintă. Cezar Ivănescu se-mpiedică de-o treaptă. Îl sprijină o femeie în alb. E dus în cabinet, i se face toaletarea fulger la  o ghiuveta. Ivănescu şi Adrian Dafir sunt un cavou de sânge. Poetul are o venă tăiată în diagonala capului. Şi Miron Manega îşi strânge capul în palme. Vasile Niţă e prăbuşit pe un scaun. Sunt scoşi în coridor, în aşteptarea internării. Nu-i timp suficient pentru fiecare. Sosesc întruna valuri-valuri de năpăstuiţi. Vreo trei echipe de televiziune îl intervievează pe Cezar Ivănescu. Poetul răspunde ce şi cât poate. Apoi iese cu Manega şi Dafir afară, pe scările intrării. Uimirea, apoi şi groaza le umple din nou chipurile. Drama nu s-a încheiat. Pe poarta spitalului intră un automobil lent, negru, Înaintează pe alee până la treptele sălii de urgenţe. Înlăuntrul maşinii sunt mineri ce scot şi agită bâte pe geam. Au salopete, lămpaş, cască. S-au oprit şi vor să coboare. O doctoriţă în halat bâiguie uluită :
    - Ce căutaţi aici ? Nu vă e ruşine ?! Aici e spital, nenoro...! îngaimă femeia, înghiţindu-şi fraza. Apoi fugi plângând înăuntru.
    Blocaţi, intruşii privesc sideraţi. Stau o clipă, nehotărâţi. Apoi întorc maşina către intrare. Dincolo de poartă e prăpădul. Un camion plin ochi cu mineri aşteaptă să intervină. Adrian Dafir şopteşte :
    - Ăştia intră în spital ! Caută pe cineva !
    - Trebuie să fugim ! exclamă Ivănescu.
    Miron Manega arată o altă ieşire către o stradă lăturalnică.
    - Acolo ! spune.
    Şi fug împreună din spital. Se opresc în colţul străzii, total dezorientaţi. Unde, cu ce să ajungi ? Strada e aproape pustie. Deodată, sub un pom opreşte o Dacia crem. La volan, un spelb între două vărste. Dafir îi face iute un semn.  Se apropie şi zice :
    - Vă rugăm, domnule, ne duceţi două străzi mai încolo ?
    Întâi, omul i-a privit complet speriat. A ezitat câteva clipe. Şi a decis pe dată :
    - Urcaţi !
    I-a dus pe toţi acasă la Cezar Ivănescu şi a dispărut în trombă. N-a mai aflat nimeni cine era. Văzându-şi soţul, Maria Ivănescu a înlemnit. E stană, pur şi simplu. Şi Clara Aruştei, fiica adoptivă, priveşte fără grai. Toţi fac prin curte mişcări moi, pierite. Poetul e dus în cameră. Adrian Dafir îi spune doamnei, ferit :
    - Doamnă, am o temere ! 
    - Cum ?!! făcu doamna, tremurând.
    - Nu staţi la noapte acasă ! Plecaţi !
    - De ce ?! se cruci femeia. Aici e casa noastră !
    - Doamnă, se-ntâmplă ceva straniu în Bucureşti ! Nu ştiu ce, nu înţeleg nimic. Dar e pericol mare, doamnă !
    Tăcu o clipă. Adăugă :
    - Pare o lovitură de stat ! E război, doamnă ! Război civil !
    Doamna priveşte mută. Un nod în gât îi opri respiraţia. Ridică o mână în aer :
    - Stai ! Nu pleca !
    Intră în altă cameră şi se-ntoarce repede. În mâini are o pereche de pantaloni. Zise încet :
    - Ia-i ! Sunt ai lui Cezar. Schimbă-te ! Te ucid ăştia dacă-ţi văd pantalonii !...
    Atunci şi-a văzut Dafir pantalonul. Era un halucinant rogvaiv de sânge. Se mai zărea ici-colo câte o pată albă din vechea stofă. Îmbracă icnind pantalonii poetului. Prea scurţi, strâmţi ca şarpele. Trage de ei să plesnească. Plecat spre linia tramvaiului, merge greu, strâns ca-ntr-un cofraj.
    Miron Manega ajunge târâş la intrarea în bloc. Rană-i întreg trupul. Îl zăresc câţiva locatari. Masculi, dudui înflorate. Îl atacă brusc, verbal. Câteva ghionturi nimeresc pe unde-apucă. Scapă năvălind în casă. 
    Plecat de la casa poetului, şi Adrian Dafir e tot mai suspect pe stradă. Ochi miraţi îl privesc de peste tot. Faţa-i tot mai tumefiată atrage atenţia tuturor. Câmaşa ruptă fâlfâie la umăr. În bulevard soseşte un tramvai full. De sus, priviri ca metalul. Simte : nu urca acolo ! Un taxi opreşte ca din senin la câţiva metri. Şoferul priveşte uimit omul, tramvaiul, călătorii. Apoi deschide uşa, strigând :
    - Hai, repede ! Urcă !
   Şi pornec în trombă. Străbat capitala pe ocolite, evitând centrul. O buclă pe străzi laterale, depărtate. Câteva camioane cu mineri înarmaţi le intersectează calea. Taximetristul se apleacă, strânge volanul în mâini. A întrebat adresa şi atât. Apoi a-mpins adânc acceleraţia. Şi-a privit clientul cu coada ochiului, dar n-a mai scos un cuvânt. Gata, au ajuns.
    - Cât face ? întrebă gazetarul.
    - Nimic ! spuse omul, încet.
    Şi plecă la fel : în trombă.
   Din geana lui Adrian Dafir zvâcni o lacrimă. Oameni şi oameni. Ca-n transă urcă scările blocului. Câţiva paşi. Apasă butonul soneriei. S-a deschis uşa. În prag, soţia. Un pas înapoi. Încă unul. Gazetarul intră tăcut, fără o vorbă. Atunci l-a recunoscut. Şi s-a auzit ţipătul. A-ntins mâna, i-a atins obrajii fierbinţi. Apoi umerii, trupul. Îl ia în braţe, îl strânge la piept, Fiecare îl simte pe celălalt cum tremură. Curând, şi tricoul  femeiii înoată în lacul de sânge. Se dezbracă, îi şterge faţa, ochii, buzele. Sânii goi lucesc în semiîntuneric. Deodată, trupşorul îi tresări ca varga. Inima - strânsă ca de-o gheară nevăzută. Hohotul de plâns ţâşni nestăpânit, ca lava.

    ****************************

    Soţia lui Adrian Dafir s-a mântuit în 1992. Avea 34 ani.
    Adrian Dafir este în Canada. După un ultim zvon, s-a sinucis.
    Cezar Ivănescu şi soţia au murit. 
    Poetul e înmormântat în cimitirul Eternitatea din Iaşi.
    Vasile Niţă s-a spânzurat în Germania.
    Soţii Şerban au dispărut.
    Miron Manega face gazetărie pe internet.
    Calmuschi, proprietarul redacţiei distruse, a fugit în Elveţia.
    Torţionarii n-au fost pedepsiţi.