Cronica literară
de Adio Georgescu
ÎN CĂUTAREA OMULUI BUN
Jurnalul intim este un mod de a-ţi fura propria carte de identitate. Eşti propriul hoţ. Stai pe sobă şi te fură alter ego. Aşa-i omul. Doar alt eu poate vorbi obiectiv despre eu. Doi eu despre eu. Te vezi pe tine azi. Mâine iar te uiţi. Şi parcă-i altul. În răstimp, cotidianul trece exact prin tine. Nu prin stânga ori dreapta. Te izbeşte în plin şi dispare cu plinul. Nu iartă nicio moleculă. Eşti tu însuţi ce sunt toţi ceilalţi : homo sapiens. Marea oglindă devine mica particulă. Eşti inclus în comedia umană. Zilele acestea, un infractor abia ieşit din puşcărie a spus pe propriul blog că nu va renunţa la lupta pentru valorile în care crede. Care, evident, ţin de eu şi alt eu. Mulezi eul pe oferta hazardului : azi un leu şi mâine-s eu. Nu-s azi eul moral. Întâmplător, omul a fost prim ministru al României, ţară despre care încearcă să spună ceva Bălăurelul lui Bohomond, personaj din Jurnalul mâţei Frăgezica. Încearcă, dar nu ştie dacă mai are vreun sens, cui ce să spună. Cu sau fără balauri morali, viaţa oricum curge. Mărturisesc cu sinceritate că n-am mai citit o astfel de scriere. Nu ştiu ce e, cum e, unde s-o încadrez. Autorul Hilimon spune că-i roman molecular. Iar autoarea Frăgezica, mâţă de cartier, spune că-i roman omnivor. Greu de încadrat într-un curent literar. Notaţiile aproape zilnice par verigile unui lanţ molecular la fel de straniu ca partogeneza şopârlei de Caucaz. Sau ca endomixia : formarea macronucleului prin divizarea micronucleului. Ţinta scrierii pare a fi apariţia omului bun prin divizarea celui rău. Aşa procedează şi natura. Misterios şi sofisticat, firul naşterii pâmântene pleacă din coerenţa şi logica divină. Chinurile facerii arată însă precum chaosul ilogic şi incoerent. Iată un element foarte ciudat : scrierea lui Hilimon îşi are în sine propria cronică literară. Bizarul text semnat de eminentul om de cultură Adio Georgescu începe cu o trimitere la partogeneză şi endomixie, fenomene greu de înţeles şi de cei care le-au studiat. E ca stupefacţia lui Einstein : nu şi-a mai înţeles el însuşi teoria relativităţii după ce i-a explicat-o un matematician. Einstein ar fi aflat de la Hilimon şi adevărul despre viteza luminii şi a sunetului. Dai un telefon şi te dumireşti. Spui alo şi celălalt te aude ad-hoc. N-are importanţă că-i în alt cartier, în Europa sau America. Zice şi el da, cumetre, sunt aici, te ascult. Şi-l auzi instantaneu. Nu gândeşti că-i peste ocean. Sunetul circulă atât de iute încât dispare însăşi noţiunea de viteză. E nevoie de altă unitate de măsură. La fel de stranie ca fiorul în organism sau ideile din Jurnalul mâţei Frăgezica. În care Hilimon arată fel de fel de fenomene, fără să le explice savant. Chiar lansează o nouă teorie despre circuitul apei în natură. Cea din manual spune că apa din mare se transformă în ploaie ce pică peste tot şi se-ntoarce în mare. Teoria are o hibă majoră : nu explică misterul izvorului. Apa de ploaie n-are cum să urce înapoi prin interiorul muntelui. Fenomenul rezultă din forţa centrifugă creată de rotaţia Pământului. Aceasta absoarbe apa de sub plăcile tectonice şi o duce prin măruntaie până-n vârful de unde ţâşneşte ca izvor. O altă teorie hilimoniană dezvăluie alt adevăr : viteza sunetului este mai mare ca a luminii. Atât de mare încât dispare noţiunea de viteză. Un alo de la Bucureşti e auzit instantaneu la New York. Fenomenul încă n-a fost cercetat şi definit de homo sapiens. Nici eminentul critic literar Adio Georgescu nu l-a înţeles deplin. Dar are meritul de a expune teoria pentru prima oară în cronica romanului molecular Jurnalul mâţei Frăgezica, scrisă şi publicată pe viu cu aceleaşi instrumente ale vivisecţiei.
