26 decembrie

    Am avut un vis straniu. Trecea un arestat pe drum. S-a oprit, m-a privit. A mângâiat stinghia gardului, cucuta. Apoi văzduhul şi doaga porţii. La urmă şi zăvorul. Şi-a zis :

      - Vrei să-ţi dau viaţa mea ?

      Am înlemnit. Da omul a repetat :

      - Primeşti ?

      - Ce ? am îngâimat, uimită.

      - Îţi dau viaţa mea !

      Eu aşa cred. 

      Arestatul era însuşi Dumnezeu. 

      Mătură drumul. 

      Mângâie stinghia, cucuta.

      Văzduhul şi doaga porţii. 

      La urmă şi zăvorul.

      Literatura : rid de expresie.

      24 decembrie

      Stăpânu Hilimon e, cum să-i spun, şi un om idilic, romanţios. Zău că eminentul critic Adio Georgescu are dreptate. Are în el ceva antic, poate şi clasic, chiar baroc. La surprize şi cadouri e însă clar din evul renascentist. În acest sens mi-a oferit azi o cutiuţă mică mică mică. Scrie pe ea Anul Nou 2014. Cu litere vechi ca-n Etica nikomachică a lui Aristotel. Şi noi, ca-n Anatomia şi filologia omului, amplul studiu hilimonian despre ego bălăngănit pe talanga vacii şi clopotul bisericii. Vine anul nou, poate ultimul. Vezi ce-i de făcut cu el. Pe cutiuţa lui 2014 sunt şi câteva instrucţiuni foarte utile. 

   A se citi prospectul înainte de utilizare. 52 capsule cu administrare orală. A nu se lăsa la îndemâna copiilor. A se păstra în ambalajul original. A nu se utiliza după data de expirare. 

     E clar surpriză de romantic, domnule Adio ! Miraţi se tot uită de ieri 10 mucenici din Creta. Şi arhiepiscopul Pavel al Neocezareei. Azi priveşte sfânta Eugenia. Mâine-i naşterea Domnului. Poimâine - soborul Maicii Domnului Fecioară. Apoi 20 000 mucenici arşi în Nicomidia. 14 000 prunci ucişi din porunca lui Irod. Mucenicul Anisia. Odovania Naşterii Domnului. Cuvioasa Melania. Sfântul mucenic Hermes. 

      - E cum îţi spun, Freudică ! 

      - Cum ?!!

      - Nu-i timp de plictiseală !

D E C E M B R I E   2 0 1 3

 În care aflăm cum intră oiştea-n gard şi cinstea-n şomaj. Povestire de la anulu 2013 scrisă în 3027. Era noastră după Christos. Eminentul critic Adio Georgescu e convins că-i vorba despre omagiu şi ciomagiu : revoluţie versus putere

      Era pe vremea când munceau hoţii. De ce ? Simplu : cinstiţii preferau să stea în şomaj. Uite-aşa, de-ai naibii. Luni şi restul săptămânii se lamentau că unde să lucrezi. La dracu ?!! De ! Chiar despre asta vorbim. Primul ministru publicase Cum să furi un doctorat, opera sa capitală. E simplu : îl plagiază alt hoţ şi ţi-l vinde ţie. Tu dai banu şi te scoţi ca la Uniunea Scriitorilor : salariu majorat cu 25%. Doctor, prim ministru, scriitor cu acte. E un' isola abbandonata.
      Şi preşedintele avea un secret : o fată mare. Mă rog, treaba ei. Da mare şi cu meserie utilă : notar. Scrie într-un registru ce vând şi cumpără alţii. Degeaba ? E, nu-i chiar aşa. Întâiul Demon spune că statul nu dă legi de-a moaca. Fetele mari nu muncesc de chichi şi de-un leu ridichi. Pot garanta şi pentru un credit bancar de un milion euro. Puţini pot, da se ştie de ce : legea notarială e pentru puţini. Aşezat pe echitabila rădăcină cuc - balamuc, nivelul taxei este corect întrucât şi hotelurile de şapte stele din Dubai trebuie să aibă clienţi. Te duci fată mare şi stai acolo o noapte. Sau două, trei. Apoi iei bonul şi-l prezinţi băncii drept garanţie că poţi plăti rata de 6000 euro lunar.
      În rest, lumea e perfect echilibrată. România nu mai e un' isola abbandonata, o insulă părăsită. Aranjat de mâţa Lizdăkina, raftul român e full de parizer din praf de teracotă. În Jurnalul mâţei Frăgezica, strălucitul Hilimon arată că Freudică se dă în vânt după extraordinarul produs cu adaos de soia, şmirghel superior şi puf de vredeliţă. Cânele Vadim a mâncat două kile pe săptămână şi s-a-ngrăşat ca un porc. Bine-au făcut motanii Hamad şi Andreluşa că l-au pus la regim.
      - Băăă, prostule ! a zis Hamad. O să pocneşti !
      - Ce vorbeşti, nene ?!!
      - Slăbeşte, vere ! Fă şi tu un sport ceva !
      - Ce sport ?
      - Zumba !
     S-a zumbălăit zumbalacul Vadim o lună. Şi-a slăbit ca mirele. Cât s-a uitat la mochete şi oglinzi, a-nvăţat şi cântarea ce răzbea din tavan : 

      A fost ? A fost.

      Ceva cu rost  :

      Revoluţie

         În Constituţie.

Şi o mai fi

     Când n-om mai fi :

    În Constituţie

    Revoluţie.

      

      S E M N I F O N I F I C A Ţ I I

    de Adio Georgescu

      Cum ştiţi, Hilimon are în odaie un trandafir. Mă rog, o trandafiriţă : Rosa Sinensis. Abia acum îi aflu uimitoarea poveste. În realitate, Rosa e o extraordinară cadână transformată în trandafir ca să se apere de insistenţele unui amorez. Altfel nu se mai putea. Nebunul e din Polonia, via Cearnoslas - Pădurea Neagră. Scrie zilnic la Contra Academicos, un tratat cu temă incertă. Se pare că-i vorba despre literatură. Cum e, de ce e. Sau ce e : o formă de alterare a adevărului. Curge peste tot. Inclusiv pe Sas, un afluent al Vistulei. Atacă români, unguri, slovaci. Şi polonezi - şlahtici din Gdanskul dinainte şi de după Danzig. Adevărul, spune Întâiul Demon, e alterat şi de istorie. Savanţii au stabilit că e şi complet nefolositor întrucât nu-l ştie nimeni. De-aia s-a refugiat Rosa Sinensis în camera stăpânului Hilimon. Are mâini şi picioare multiple. Nu se ştie câte. E un portret al incertitudinii. Şi florile sunt sâni roşii, multipli. Imagine, senzaţii, viaţă, moarte. Portretul incertitudinii. Literatura reflectă reflexia şi reflecţiile autorului-oglindă. Un fenomen de reîntoarcere parţială a luminii, sunetului, radiaţiilor. Element de separare a mediilor prin meditaţie, cugetare. Gândire intimă preluată de cititor ca propria trăire intim-personală. O mie, trei mii, cinci mii. Multiple oglinzi tot mai şterse.

      18 decembrie

    În drum, Aliţă Şnur stă la o tacla cu fata lui Arghire. A mai mică, la liceu. Nu ştiu clar dacă-i Dalina, Adalina, Adelina. E în a zecea, a doişpea ? Habar n-am. Da are nişte ţâţe pfffvai de capu meu ! Se uită c-un ochi la Aliţă şi altul la cucuta de peste gard. O ţevoaie albă, uscată, ruptă pe la mijloc. În vârf e o gaură ca un ochi scos. Da încă-şi întinde beldia spre lume.

      - Auzi ?!!

      - Da, da...

      - În Uruguay s-a legalizat proiectul verde...

      - Ce ?!!

      - Marijuana. Aşa-i zice în argou...

      - Cum ?

      - Iarbă, Marie-Jeanne, proiectul verde...

      - Aha !

      - E buuuun ! Bun tare de tot !

      - Păi, de ce ?

      - Iei un pic şi vezi femeia cum nu e...

      - Cum o vezi ?

      - Cu patru picioare !

      A râs fata de n-a mai putut.

      - Hi, hi ! se opri ea oleacă. Şi-ţi place aşa ?

      - Mie-mi place natur... 

      - Zău ?

      - Da, da ! Cu două picioare !

      - Ştiiiiu eu ! râse a lui Arghire prinzându-l de gât.

      O cuprinse şi Aliţă, mângăind-o uşurel. Schiţă şi-un tango ca-n Argentina.

      - La dans ar fi bună altfel ! îi şopti la ureche.

      - Cum ?

      - Cu sânii la spate ! 

      - Hiiiiiiiii - hi - hi - hi ! râse fata zglobiu. Şi cu repetiţie, lung de tot. Aşa, ca la un minut.

      Pe cuvântu meu dacă n-a râs şi cucuta. Nu mai spun de cânele Vadim. Stătea liniştit în cuşca lui. Şi hopa, vine ăsta cu aşa idee. Păi, ce să faci ? Mai dormi ? Dă-i hlizeală de spui că s-a ţicnit. Chiar a ieşit şi-a zis pre limba lui ălora din drum :

      - Bă ! Voi n-aveţi ce face ?

      14 decembrie

     Omul ? Ciudată fiinţă. Bărbatul e o creaţiune care fumează. Uite şi la femeie. Fii atent ce chestie. Are atât : două picioare. Hm ! Caraghios. I-ar sta mai bine cu patru. Aşa, cum să zic ? Ce să faci numai cu două ?!! Nici Styxul nu-l trece ca lumea. Cică moare şi ea azi mâine. Da uite cum. Jumate se duce dincolo, jumate rămâne aici. Ai mai pomenit ? Plângi şi nu ştii ce, de ce. Chiar nu-l înţeleg pe Toader Hrib. Om tânăr, serios, din mahalaua veche. Da boceşte de trei zile de ţi se frânge inima.

     11 decembrie

  După ce-au dispărut nu ştiu cât, hai vreo săptămână, cotoşmanii Hamad şi Andreluşa se-ntorc ţinându-se de gât. Şi cântă de răsună valea :

Sunt prostuţa care

Dă mult din picioare,

Colea şi aicişa,

Bagă-n luni duminica !

      - Băăăi, panaramelor ! îi întâmpină râzând cănele Vadim. Ce faceţi ? Iar aţi fost la Lizdăkina ?

      Aoleu ! Praf o fac ! Uite şi tu la mâţa mason ! Nu-i mai ajunge ! Pe cuvântu meu dacă n-o omor ! Ce face asta, vere ?!! Aud întruna fel de fel. Chiar Freudică mi-a zis că se-ntinde cu toată CEDO La Tuta şi întreg Strasbourg Bignabimbumgnabagbul Superior. Nu că aş fi eu una alta, geloasă de nu mai pot. Da ce vrea şi cu ăştia de pe-aici ? Ce crucea mă-sii ? Frăsuieşte toată Europa ?!! Sunt eu geloasă ? Mai dă-o-n pisici ! De ce n-aş fi ?

      Şi pleosc ! pică un fulg. Din nevăzut, de-acolo sus. I se zice înaltul cerului. Şi hopa Hamad şi Andreluşa după el. Zău dacă mint. A picat un fulg taman de sus.

     25 noiembrie
   Sub cais, oleacă la stânga, cotoii Hamad şi Andreluşa beau un rachiu cu Vadim. Cioc-cioc şi hai noroc ! Sunetul paharelor nu doară că-i tare plăcut, da mai arată ceva : motanii şi cânele s-au împăcat de mult. Cum, când - n-oi fi observat eu. Stând răşchirat pe-un putrigai de lemn, Hamad povesteşte şi răspovesteşte snoave de-ale lui.

      - Da ştiţi când era asta ?

      - Când ? mări ochii Vadim. 

      - Era pe-atunci când nu se inventase oglinda...

      - Nu ?!! Şi la ce se uitau ?

      - Cum la ce ?!!
      - Da, bre ! De unde ştiau cum arată ?
      - Cum de unde ?!!...
      - Da, vere ! De unde ?!!
      - Taaaare prost mai eşti ! Se uitau unu la altu...

      - Şi ?

    - Îşi spuneau unul altuia dacă-i alb, negru, tărcat, buzat, făt frumos, leana cosânzeana...
      - Serios ?
      - Aşa era pe-atunci. Ştiai chipul tuturor, nu şi pe al tău !

      - Hai, las-o !

      - Da, da, da !

    Tocmai atunci trecea pe drum Aliţă Şnur cu o ţâţoasă tinerică, abia ieşită la aer. Nu mai ştiu care şi cum era, că abia i-am zărit printre stinghii. Da ştiţi clar cum e Aliţă. Are aşa un lugu lugu de-acasă până-n târg, că rar nu-i pică. Nu mai zic de vrăjeala din centrul târgului şi pupa pupa de l-a-ntors. Şi gata socoteala. Cine nu ştie cum şi ce, îi spun eu : toată noaptea  hâţa - haţa. Şi o dată dimineaţa.

      - Auzi, fă ? zise Aliţă făcând încălzirea pe drum. Cică au fost vremuri când doi motani şi-un câne, ca să se-mpace,  beau un păhărel de rachiu sub un cais...

      - Hi, hi, hi ! râse ea, încântată.

      - Da, da, da ! 
      - De mult asta ?
      - Cam de pe-atunci când nu exista oglindă...

      - E, na ! Şi la ce se uitau ca să vadă cum îs ?

      - Uite-aşa !
      - Cum ?!!
      - Se uitau fix unu la altu ! grăi Aliţă, privind-o ţintă.

      Evident că fata se pierdu îndată ca vai de capu ei. Neştiind cam ce e, cum şi ce se-ntâmplă aşa, deodată, suci ochii aiurea încolo şi-ncoace. Da ce să-i mai faci ? Nu ştii când, unde, cum. Da odată şi-odată tot se-ntâmplă. Totuşi, aşa turburată cum era, fata puse o întrebare cât de cât normală :

      - Da nu era şi pe atunci o apă, un izvor ceva ?

      - Cum să nu ? Se uitau acolo zi de zi...

      - Şi ?

      - Păi, nu ştii ?
      - Ce ?
      - În apă se vede doar un chip vălurit şi misterios ca picat din ceruri...

      - Aha !
      Şi, privind-o iarăşi drept în ochi, adăugă Aliţă :

      - Un chip aşa, ca de la Domnuzeu ! 
      E, la faza asta, fată abia mai îngăimă :
     - D'te, mă, de-aici !
     Şi hup ! atuncea hupa-hop ! Am auzit ceva din vârf de stâlp. Asta e. S-a întâmplat ce s-a mai întâmplat. Iar picase madam Hupăl Pupăl din colţ de cuib.

       14 noiembrie

      Întâiul Demon are dreptate : lumea este percepţie. Stă lângă gard şi vorbeşte de unul singur. Sau cu un cineva ceva şi cu Dumnedzău. Nu-i clar nimic. Chiar asta zice :

      - Clar ?!! Hm ! Nu-i clar nimic...

      - Zău ? se auzi mirarea din văzduh.

     - Da, da ! Îţi spun eu : totul este percepţie. Lumea există şi e cum e în funcţie de senzorii fiecăruia. Lumină, întuneric, viteză, pământ, cosmos, infinit. Tereştri şi extratereştri. Omul percepe lumină pe pământ şi întuneric în cosmos. Simte, vede cum poate. Extraterestrul percepe invers. Vine de departe şi se uită la Terra. Atmosferă, pământ, om, mâţă. Şi vede ce vede pământeanul ? Pământ, om, mâţă ? Da de unde ! Pentru el, lumina de-aici e întuneric. Cosmosul invers. Neştiut, nevăzut, necunoscut... 

      - Ce vorbeşti ?

      - Dar şi el e pentru om la fel de nevăzut... 

      - Care el ?

      - Mă rog : El.

      Atunci apăru Aliţă Şnur. 

      Nu ştiu ce face, de ce, unde merge. 

      Altceva e limpede. 

      Aliţă urcă drumul privind spre ceruri. 

      Am vrut să mă sinucid când mama era însărcinată. 

      26 octombrie

     Mi-a scris şoarecul Freudică. Îl ştiţi : ăl mai rapid din mahala. Da să vezi şi să nu crezi ce fel de scrisoare. E din categoria aia : ori îl prinzi, ori te prinde. Iaca poftim cum începe : Pupăciunea voastră ! Hi, hi ! Să chiorăsc dacă nu-i aşa ! Pe cuvântu meu ! Da să vezi cum continuă. Aşa mi-e de drag că-mi vine să-l mănânc. Da ce să-i faci. Ori e post, ori sunt sătulă. Iaca tot textul.

      Pupăciunea voastră !

     Ce mai faci, fă, proasto ? Iar nu ţi-e foame ? Că mă rog la toţi să mă mănce. Ştii bine că nu de azi, de ieri. Ă-hăăăăă ! Să tot fie...hm ! Cât să fie de când mă tot rog ? Da nu vrea unul ! Aşa că, vreau nu vreau, îmi ştiu soarta. O să mor ca tot prostul : de bătrâneţe ! Da ştii cum ? Ca prostul proştilor ! Neam de neamu meu n-a păţit aşa ruşine ! Uite cum stă treaba. M-am întâlnit zilele astea cu Lizdăkina. Aia, mâţa mason unsă cu toate alifiile. Vorba vine zilele astea. Cu Lizdăkina nu ştii niciodată clar când, unde e şi cum e. O vezi pe hogeac, da-n aceeaşi clipită şi-n drum. Dracu ştie cum face. Băi, Freudică, zice, ştiu eu pe cineva care vrea să te mănânce ! Uaaaaaauuuuu ! m-am bucurat eu foarte tare. Zău ?!! Unde, unde e ? E, stai oleacă ! a zis. Acu o chem pe Fofelia ! E, şi a apărut Fofelia asta. Care, de nu mai ştii cine e, îţi spun eu. E o buhă. Da din aia care bea de stinge. Pe unde e, pe unde nu e, asta-i. La Zoioasa, la Paris sau La Tuta din Bignabimbumgnabagbul Superior, e cam tot aia. Usucă tot. Mă, am gândit eu corect, dacă nu mă mâncă nici o beţivă ca asta, am îmbulinat-o. Zău că-mi merit soarta. O să trăiesc cât faraonii şi-ajung mumie aşa, de viu. Aşa a şi început povestea. Băi, frate, cum a apărut păsăroaia, gata ! Haţ ! m-a şi luat în gheare.

      - Stai, fă ! am zis. Ce-i aşa grabă ?

      - Nu vrei să te mânc ?

      - Da poţi ?

      - Pot !

      - Da eu nu exist !

      - Aha ! 

      - Sunt creaţia lui Hilimon !

      - Aha ! Şi gheara mea ce-i ?

      - Creaţia lui Hilimon !

      E, şi atunci să vezi poveste. Fofelia asta nu m-a mai mâncat. Să mor dacă nu-i aşa. Da m-a dus, m-a plimbat prin tot basmul atârnat de-o gheară. Peste tot. La Zoioasa, în Australia, Noua Zeelandă şi Insula Zburătoare La Tuta din Bignabimbumgnabagbul Superior. Am ajuns şi pe-un tăpşan extraordinar de straniu. Să tot fi fost anul când se sfărşea lumea. Era aşa, cam totul în dungă. Nici în partea asta, nici în ailaltă. Pe tăpşanu ăla erau şi nişte oameni cu miile. Se legănau ca salcia încolo şi-ncoace. Sau ca papura. Toţi semănau cu stăpânu-tău Hilimon. Treaba e că la sfârşitul lumii e un mare mister. Oamenii sunt la fel ca acum. Numa atmosfera e alta. E de la bomba dată la Marele Război Mondial al Apei. Se termina apa şi na, ce să-i faci. Cumva trebuie să faci rost. Şi hopa bomba. Atunci s-a întâmplat tuturor ce i se întâmpla numa stăpânului tău Hilimon pe la anul 2013. Ştii clar cum e. Stă cu picioarele pe pământ şi-i îngheaţă bocnă. Iar sus îi fierbe capu de la soare. De la brâu în jos are haine şi încălţăminte de alpinist. Iar de la brău în sus se protejează de soare. Greu, da se rezolvă. Cum necum, a făcut rost de-o umbrelă.

      Uite-aşa mi-a scris panarama. Zău dacă mint. Atâta mi-e de drag că-mi vine să-l mânc. Da nu se poate. E zi mare în calendar. Şi motanu Hamad a primit scrisoare de la Freudică. Are atât : două versuri - întrebare.

       Care viaţă-i mai brutală ? 

       Din poveşti sau cea reală ?

      20 octombrie

   Faci facultatea. În patru ani, gata. Ajungi vârful, idolul şi expertul adulţilor. Şi profesorul copiilor ! îşi notă Întâiul Demon. Predai tot ce-ai învâţat la gimnaziu ! He - he ! He - he - he ! 

      Da cum trecea el aşa pe drum, în inspecţie, auzi un popă dincolo de gardul şcolii primare. Îl şi văzu prin geam. Avea barbă sură şi sutană lungă, neagră. Şi le vorbea foarte frumos copiilor despre Dumnezeu. Hm ! îşi notă Întâiul Demon. Dat dracu popa ăsta ! Uite ce frumos vorbeşte !

      Familia Hupăl Pupăl - în vârf de stâlp. Luca din Efes privi lung lung. Zise consoartei, nedumerit :

      - Fă ! Ce face ăla acolo ?

      - Care ?

      - Nu vezi ? Dracu ăla cu pix... 

      - Cum ce face ? Inspecţie !

    Suie drumul şi-o femeie. Da se uită aşa, nu ştiu cum, în cuponul de pensie.

      Bine te simţi când o încasează altul. 

      O zi, două, trei.

      E bine până o încasezi şi tu.

      14 octombrie

     Toamnă. Cad peste tot frunze aurii, galbene, arămii. A ! Una e clar roşietică. Plină-i şi curtea Şcolii Superioare pentru Proşti şi Proaste. Vrafuri mişcate de vânt. Azi e un prim extemporal la literatură. Mă rog : ex - temporal. 

    Spuneţi care dintre următoarele două întâmplări este adevărată.

      1. În romanul Desculţ, scriitorul Zaharia Stancu povesteşte cum s-au pus botniţe unor ţărani la culesul viei. 

    2. În romanul Animalul inimii, scriitoarea Herta Muller povesteşte cum studenta Lola a fost exclusă din partid şi exmatriculată din facultate, după ce s-a spânzurat.

      În zări, cer alb albastru brăzdat de nişte norişori argintii. Mă uit şi încerc să uit. Nu cred că voi reuşi. În memorie e o perpetuă luptă între subiectiv şi obiectiv. În general, rămâne imaginea şocantă, brutală şi falsă. E mai puternică decât cea reală. Unde-i adevărul ? Hm ! Totdeauna în camera cealaltă, împins de şocul celei în care trăim zilnic. 

DING DANG

      În care nu există viaţă şi moarte. Există doar ceva dincolo de viaţă şi moarte : iubirea

       Nu se mai ştie clar dacă Şchioapa era aşa din naştere. În sat nici nu te gândeşti la aşa ceva. E şchioapă şi gata. Aşa-i de la Dumnezeu. Că-i din naştere ori o boală ceva, n-ai timp să gândeşti. Şi nici rost. Nu schimbi nimic dacă afli. Cert e că n-o mai ia nimeni de nevastă. Era în sat şi un bărbat şchiop. Da mai în vârstă şi însurat de mult. Are şi copii mari. Cam proşti, da asta e. Sunt ai lui. Poftim, ăla mare chiar merge la horă. Joacă răstit, aşa cum vorbeşte, da nu-i bai. Nu-l întreabă nimeni ce note avea la aritmetică. Şchioapa nu merge la horă pentru că-i prea ruşinoasă. Aude muzica, acordeonul. Linga dinga ho. Parcă ar juca şi ea. Da ce să-i faci. Nu poate. Stă şi ascultă de-acasă. Uneori aruncă o privire pe furiş în lungul drumului. Trece un flăcău spre horă. E din sat, da a plecat la oraş la şcoala profesională. Trebuie să fie ceva straşnic dacă se duc acolo mai toţi. Atrage ca un magnet exotic, nemaivăzut. Nu ştie clar ce-i şcoala asta, că n-a văzut-o niciodată. Şchiopii nu sunt primiţi, n-au ce căuta acolo. Ca să te duci cu trenul să te uiţi, e scump. Ăsta, flăcăul de pe drum, se vede treaba că are şi bani. A venit în concediu cu trenul. Sigur mai are vreo două sute de lei. Clar că-i merge bine. Are cămaşă nouă, pantaloni evazaţi, ceas la mână. Mai rar în sat aşa ceva. De unde bani în sat ? De la colectiv ? Ete, na ! Munceşti o zi şi-ţi dă câteva procente. Vreo zece cinşpe. Rar o zi într-o zi. Se întâmplă asta la prăşit. Într-un an, şeful de echipă chiar a pus trei zile într-o zi. Ai muncit una şi ai trei la plată. N-a priceput niciodată cum se poate. Ai prăşit o zi, nu trei. Cum să numeri o zi de trei ori ? Da nu-i rău deloc să ai trei în una. Chiar e grozav. Probabil de-aia nici nu s-a mai repetat. Colectivul nu-şi permite grozăvii. Se-ntâmplă asta la oraş. Numa că şchioapa nu-i de profesională. Filtru limpede, selectiv. Da-i bună la prăşit. Nu-i complicat s-o descrii. Şi nici n-are rost s-o descrii complicat. Merge aşa, simplu, într-un călcâi sucit. Îl aruncă nu ştiu cum pe lângă ea de-ţi vine să râzi. Copiii chiar râd pentru că ei cred că şchioapa glumeşte. Vrea ea aşa, să-i facă să râdă. Abia când se mai măresc înţeleg. Da-i cam târziu şi fără sens. Pricep toţi şi n-o ia nimeni de nevastă. De-aia nu merge la horă. În sat nu mai e unul singur şi ca ea. Şchiop, mut, ciung, cum o fi. Nu-i niciunul. A apărut cineva mai târziu. Făcuse profesionala şi s-a-ntors ciung acasă. Lucra în uzină la strung. La care nu te poţi opune când vine necazul. Într-o zi, un ax conductor i-a agăţat mâna. Mă rog, ceva care se-nvârte. Harşti ! harşti ! harşti ! I-a rupt braţul într-o clipită un pic mai jos de cot. L-a durut tare de tot. În fine, s-a dres cumva şi i-au pus proteză. Apoi s-a-ntors în sat. Da treaba e că se-nsurase înainte de necaz, când nu era ciung. Avea şi un copil, a venit nevasta după el. Aşa că Şchioapa n-a avut noroc aşa, deodată. A mai durat ceva timp. Povestea începe când lui moş Tircă, meseriaşul satului, i s-au însurat toţi copiii. Era mai vrâstnic, mult mai mare ca ea. El cu barbă albă, şi ea de nici treizeci de ani. Da stătută rău de tot. Cum se-ntâmplă, ce nevoi are femeia, de ce şi cum - astea nu-s chestii de vorbit în sat. Treaba e că asta e. S-a uitat moş Tircă la ea şi gata. A luat-o la el acasă şi hâşti, ţâşti, bâşti. A făcut şchioapa o fată. Apoi încă una, că moş Tircă n-avea timp. Da rapid, ca la război. Una după alta. Moşul mai fusese însurat şi îi murise nevasta. Cu care avusese un băiat care, la rându-i, a făcut cu muierea lui paisprezece copii. Între al treilea şi al nouălea s-au certat şi despărţit de câteva ori. Odată, când erau despărţiţi, s-au întâlnit în colţ la cooperativă. Servise el o şliboviţă acolo, pe cerdac. Da şi ea un kil de vin fiert acasă, dres cu un vârf de piper negru. S-au certat omeneşte, privind drumul ca şi cum nu e. Mânca-mi-ai un căcat ! conchise ea, hotărâtă. Mânca-mi-ai şi tu trei ! a zis şi el pe loc. Stană a rămas un ţânc trimis de mă-sa după chibrituri. A tot râs şi s-a minunat până acasă. Ascultând povestea, au râs şi părinţii privind în grindă. E normal şi simplu de explicat. În sat rar avea unul radio, dar-mi-te televizor. Ce să vezi, de ce să râzi ? Mai vine plodul cu o noutate. Aşa a crescut moş Tircă încă două fete. S-a ţinut biiiiine de tot. La 80 ani încă bătea drumul cu coghiliţa pe umăr şi căldările zăngănind. Sus în deal, unde şedea el, nu era apă. Vrea nu vrea, cald frig, cobora la fântâna din colţ. Se întâlnea acolo cu câte unul venit în concediu de la oraş cu pantaloni evazaţi. Ce mai faci moş Tircă, matale eşti ? Da tu a cui eşti, că nu te mai cunosc. Eşti a lu... ? Da, moş Tircă, eu sunt ! Phiiiiii ! da ce-ai mai crescut ! Cât e ceasu ? zicea el, ca să vadă dacă ai ceas. Dacă aveai, brava, om gospodar, căpătuit. Dacă nu, hm, mai vedem. E timp, nu s-a sfârşit lumea. Şi învăţătoru din sat avea acelaşi obicei. Cum te-ntâlnea, îţi punea întrebarea fundamentală : Cât e ceasu ? Apoi te lua cu alte chestii. Cum stai cu penuria ? spunea, iscodind peste garduri. Pe-atunci, ţara era multilateral dezvoltată şi n-avea nimic. Mă rog, în răstimp apăruse televiziunea şi aflai de la televizor că are de toate. Da dădeai cu tunul şi după un televizor. Nu mai spun după un kil de carne, o pâine, un sul de hârtie igienică. S-a-ntors unu acasă cu punga aşa şi aşa. Şi i-a zis nevasta : Ai luat şi-un sul de hârtie ? Da, da ! Am luat două sule ! Hi - hi - hi ! râdea domnu învăţător, ascultând povestea. Da uşurel, în colţu gurii. Şi nu mult. Te mai aude dracului cineva. Domnu învăţător, întrebai mirat, da ce-i aia penurie ? Se uita la tine, priveai la el. Clar i se citea dilema în dosu ochilor : ăsta nu părea aşa prost când era mic. Chiar n-o pricepe ce-i penuria, nu ştie cuvântul. E miştocar sau plăvan sadea ? Şi cât l-am mai învăţat, ce lecţii am ţinut. Da iar m-am înşelat. M-am dus degeaba la părinţi să-l dea mai departe la şcoală. Şchioapa nu auzea prea multe că nu venea ea la apă. În fine, fetele s-au mărit şi au plecat tot la şcoala profesională. Rar rămânea cineva în sat pentru procentele de la colectiv. Îţi luai ceas dacă furai de pe câmp. Băgai ceva în traistă şi gata. Cu frică mare, că te pândea miliţia. Înfundai puşcăria pentru o traistă de ştiuleţi. Cum se-ntâmplă pe lumea asta, a murit şi moş Tircă. La vreme, civilizat. Nici el n-a trăit cât cioara. Nu prea fusese la câmp, că era un fel de meseriaş al satului. Făcea câte un scăunel, ascuţea un cuţit, bocănea la o coasă. Avea câteva scule, un ciocan, ciocănel, şmirghel, o beschie, un polizor. Altu, ca să cumpere un ciocan, muncea o vară la colectiv. Completa preţul adunând schije de pe imaş. Trecuse frontul pe-acolo şi a lăsat pe câmpuri puzderie de schije. Un timp, satele Prutului nu le-au băgat în seamă. Apoi s-a auzit că la magazinul satului se primeşte fier vechi. În câţiva ani s-au adunat toate schijele. Da şi discurile de la discuitoarele colectivei. Lăsate pe câmp şi duminica, le găseau copiii uimiţi de neaşteptatul noroc. Ia te uită cât fier vechi ! Cioca - boca - cioca, se apucau imediat de treabă. Terminau în două trei ore şi duceau prada la cooperativă. Om hârşit, nea Ghiţă vânzătorul chema părinţii. Aşa că în loc de bani luau câte o chelfăneală mititică, educativă. Nu astea erau treburile serioase în sat. Filosofia generală era că te descurci cum, când şi cu ce poţi. Altfel eşti prostu satului. Intratul odraslei la şcoala profesională se mituia cu o căruţă de ştiuleţi furaţi de pe câmp. Noaptea, cu cârpe înfăşurate la copita cailor. Vindeai cui avea bani : miliţian, preşedintele ceapeului, inginer şef, veterinar, băieţii şi fetele de la contabilitate. O mafie locală şi naţională coordonată de activişti de partid, procurori, judecători. Mai toţi creşteau porci, gâşte şi chiar nurci prin fel de fel de cotloane ştiute de toţi şi de nimeni. Stat în stat şi vreme caldă. Luai banu, dădeai mita. Şi ţi-ai aranjat odrasla pe viaţă. Profesională, facultate, şcoală de miliţie. Apoi gata, puteai muri liniştit. Simplu : dai ceva. Şi rezolvi. Ce atâta filosofie ? Şchioapa - de. Ca şchioapa. Cum să rezolve ?Stătea mai mult pe-acasă şi nu ştia nimic. Când a murit moş Tircă a înţeles şi că e încă tânără. Şi singurăăăăă, de-o doare capu. Da ce şi cum să faci ? În deal nu-i apă, dar-mi-te leacuri din o mie şi una de nopţi. Aşa a apărut în sat norocu. Hodoronc tronc, s-a-ntors unu de la oraş. Cu profesională, evazaţi, ceas. Da-n rest, dracu ştie. Că l-au dat afară, o fi fluierat în biserică, nimeni n-a aflat. S-au pomenit tac-so şi mă-sa cu el acasă. Şi hop, la vreo lună umbla hojma pe uliţe. Aşa o au cunoscut-o pe Şchioapa. Da frumos, ca-n Biblie : o au cunoscut-o pe ea. Tot mai des. La început şedea la ea o oră două. Acasă o tundea pe din deal, ca să nu-l vadă nimeni. Sus pe imaş, deasupra cimitirului. Intra în grădină pe portiţa din crengi de salcâm. Ham ! făcea câinele, uimit. Îl întreba mă-sa da unde-ai fost. La garsonieră ! zicea el, şmecher. Era şi cam adevărat. Atâta avea Şchioapa : o săliţă cu odăiţă şi ferestruică. Nu cred să intre prin ea un cocoş. Apoi ştii cum e, cum se formează obişnuinţa. Nu-i clar când, cum şi de ce rămâi prima oară la ea toată noaptea. În sat sunt cel puţin două metode de convingere : trei sute de rachiu sau două kile de vin. Le amesteci când una singură nu mai are efect. Aşa apare obişnuinţa. Intri şi ieşi de la Şchioapa ca de la tine de-acasă. În fine, te zăreşte unul acolo dis de dimineaţă. Cască gura, face ochii cât bufniţa. Spune la unu, la altu, la alta. Se duce buhu cât a-i clipi. Omul a parat seara la obişnuita adunare de la colţ. Acolo se fumează vârtos şi se spun bancuri fel de fel. Auzi ? a zis unul, ferit. Da la Şchioapa ce făceai ? A înlemnit toată adunarea. E ! a zis, încurcat. Am fost cu o treabă ! Şi eu am fost cu o treabă !  zise unul, mormăit. Altul a adăugat : Şi eu am fost ! Câteva clipe, adunarea înmărmuri. Apoi explodă toată ca la bâlci :  Hiiiii hi - hi - hi ! Hi - hi - hi - hiiiiiiii - hi - hi - hi ! Când s-a-ntors târziu acasă, a auzit dinspre cimitir un sunet stins, bizar. Venea de sus, ca din cosmos. Nelămurit şi straniu. Ding dang. Părea şi nu părea ceva cunoscut. Nu vedea nimic, nu bătea nici vântul. N-a priceput deloc ce-o fi. Abia a doua zi a urcat unul în turlă. Întâi n-a zărit nimic. Apoi a văzut-o pe Şchioapa. Se spânzurase de limba clopotului. S-a-ntors omul cu faţa către cei de jos, să spună ceva. Nu putea vorbi. În fine, s-a cutremurat tot satul. Vaer peste tot, priviri fără ţintă. Da n-a înţeles nimeni cum s-a căţărat atât de sus.

TERRA, FUZIUNE, FISIUNE ŞI ALTE FLEACURI

În care are care n-are multe. Şi, mai ales, afli cum să începi povestirea perfectă

      Bălăurelul lui Bohomond privi sala ca şi cum o vedea întâia oară. N-avea lumină, întuneric, frig, cald. Nexam calorifere, aer condiţionat, perdele pe la geamuri etc. Mai nimic omenesc. Dar toate astea existau cumva, fără a fi văzute. Le simţea din plin şi totul i se părea vag cunoscut. Cele mai stranii momente erau acelea când nu pricepea clar dacă există chiar el însuşi. Sau cine l-a creat. Hm ! Asta e. Dumnezeu, Satana sau Hilimon ? Greu de priceput. Eminentul critic literar-artistic Adio Georgescu spune că-i mult loc sub Soare. Atât de mult încât umblă el însuşi multiplicat prin univers. Unul ici, unul dincolo. Şi altul în Jurnalul mâţei Frăgezica. Dracu ştie câţi sunt şi dacă sunt ori nu perfect identici. Bălăurelul chiar e complet turmentat. De-aia şi înfipse mâinile în pupitru. Şi, hm ! Asta e. Înfipse, înfipse, da nu simţi nimic. Nici lemn, nici metal. Ceva un frig sau o căldură pe-acolo. De-aia şi întrebă ce-i tună instantaneu prin cap :

      - Ce este căldura ?

       Miraţi s-au uitat Dumnezeu şi Lucifer unul la altul.  

      - Da ! grăi Lucifer, zâmbind.

      - Ce da ?

      - Da la ailaltă întrebare ai răspunsul ? 

      - Care ?

      - Ce care ?

      - Care întrebare ?

      - Păi, nu ştii ?

      - Nu ştiu !

      - Ştie Freudică !

      - Ptiu, drace ! grăi şoarecul de sub un scaun.

      - Zi-i, Freudică !

      - Ce să zic ?

      - Întrebarea...

      - Care ?

      - Aia fundamentală... 

      - Ce este Dumnezeu ?!!!...

      - Da, da ! Asta-i întrebarea !

      - E, na ! râse şi Dumnezeu. 

      - Ce na ?!!!...

      - Iar umblă Satana cu strâmbe !

      - Ptiu, drace ! se auzi iar Freudică de sub scaun.

      Însuşi bălăurelul îşi făcu o cruce mare şi se minună : 

   - Cum să nu ştim ce-i...?!!... Băi ! se minună el. Da ia staţi oleacă ! Altceva v-am întrebat eu...

      - Ce-ai întrebat ?

      - Cum ce ? Am întrebat ce-i căldura...

      - He, he ! Heeee - he - he ! behăi Satana în barbă.

     Într-un colţ chiar se-ntâmplă ceva straniu. În loc de-o cruce mare, îşi făcu unul o semilună şi mai mare, mormăind :

     - Allah akbar ! Allahu akbar !

     Bălăurelul auzi el ceva, da nu se impacientă. Grăi, mişcând mâna peste sală :

     - Eu zic să continuăm, să ne vedem de oile noastre. Pornim aşadar de la observaţia esenţială : în cosmos e frig şi întuneric... 

      - Aşa-i ! aprobară extratereştrii în cor.

  - Aşa-i pe toată întinderea dintre Soare şi Pământ. La 10 000 metri deasupra pământului sunt minus 50 grade. Hm ! Asta-i. Aici vine întrebarea...

      - Care ?

      - Cum dracu e căldură la sol ?!! 

      - Cum ?!! râse Lucifer, încântat.

      - Atât e la sol : o medie de plus 10 grade. 

      - Păi !

      - Păi, e aiurea, nene ! Ai plus 10 grade sub un înveliş de minus 50 grade ! 

      - Păi, vezi ? 

      - Văd !

      - Ce vezi ?

      - Cum pică teoria...

      - Care ?

      - Aia cu căldura care vine de la Soare...  

      - Nu vine ?

    - Păi, în cosmos e frig. Iar la 10 000 metri sunt minus 50 grade. Cum de sunt 10 grade la sol ?

      - Cum ?

      - E simplu : căldura nu vine de la soare !

      - Zău ?

      - Da ! E foarte simplu : căldura nu-i un fenomen ceresc...

      - Da ce-i ?

   - E strict pământean. De fapt, o combinaţie, o fuziune a undelor solare cu cele terestre.

      - Aha !

      - Senzaţia de câldură şi frig e doar aici, pe pământ. În cer nu există...

      - Şi lumina ! completă Freudică de sub scaun.

      - Ce lumină ?

      - Păi, în cosmos e întuneric...

      - Aşa...

      - Da pe pâmânt e lumină. Adică e tot o fuziune între undele solare şi cele terestre. Iese ceva din Terra şi se-ntâlneşte cu ce vine din Soare. Poc, pac, pleosca-paca ! Se-ntâmplă ici, deasupra ţărnii. Şi gata lumina şi căldura !

      - Fuziune...

      - Fisiune...

      - Energie în tranzit !

      - Asta-i ! râse Satana, tare.

      - Ce ?!!

      Naiba ştie care şi cum vorbea, care întreba, care venea cu răspunsul. Era aşa, ca un cer plin noaptea de stele. Din una chiar păru că suie ori pică un hohot peste şandrama :

      - Taina lui Dumnezău ! 

      Nu-i clar, da eu aşa cred. 

      S-a auzit un huiet şi dinspre cel cu Allah akbar. 

      Mă rog : Allahu Akbar.

 - Lumina, continuă Bălăurelul, este o radiaţie electromagnetică, un stimul care acţionează asupra ochiului. Aşa vede omul ziua. Da mâţele văd şi noaptea. E simplu cum : definesc, înţeleg altfel lumina. Dacă ies în cosmos, văd lumină pentru că omul n-a definit întunericul. Ştie ce-i lumina aşa, ca vai de capul lui. Da nu ştie deloc ce-i întunericul. Cum e, de ce e. Păi, nu ? Soarele luceşte întruna, da în cosmos e întuneric. Nu se leagă, vere ! Altceva e lumina. Adevărul vine de la cum şi cu ce fel de ochi percepi fenomenul. Ori alt senzor : piele, cap, nas, anima...

      - Da, da, da !

      - Uite un exemplu clar : Fofelia, buha lui Hilimon, zboară cu osebire noaptea. Nu se ştie că vede cu ochiu sau pana. Da-i clar fenomenul : pentru aşa făpturi şi alte noctambule întunericul e lumină. Şi invers : lumina e întuneric. Nu percep ce percepe omul.

      Acuma eu, mâţă cu jurnal, ce să zic ?

      11 octombrie 2013

    Sunt singură de dimineaţă. Chiar nu ştiu unde-i stăpânu. La curve sau la dracu-n praznic - cam tot aia. Cert e că mi-e o frică de mor. Poftim poveste. Tot umblându-i prin hârtii, am descoperit una pe care scrie aşa : Terra, fuziune, fisiune şi alte fleacuri. Na ! Uite ce-i tună stăpânului prin cap. Da altă hărtie, una roz, m-a înspăimântat rău de tot. Rău, rău, rău tare de tot. Poftim ce scrie pe asta. Adio Georgescu, Începutul perfect. Mai toţi literaţii au o problemă cu începutul povestirii. Marea dilemă e cum să începi. Cea mai grea frază e prima. Restul e fleac. Important e să scrii primul rând : Sunt singură de dimineaţă.

CASA MÂNDRII CÂND O ARDE

      În care nu aflăm mare lucru despre Adio Georgescu, dar cam tot despre uimitorul secret al unui banal element de vestimentaţie. În rest, mai nimic. Doar ceva despre imensitatea universului

      În timp ce-l vedeau la televizor pe Suleyman Magnificul, fericita familie Hupăl Pupăl din vârf de stâlp s-a întrebat de ce nu-l cheamă Suleiman. Doamna chiar îi zice Suliman. Aşa că n-are cum să fie cu y. Mă rog : i grec. Luca din Efes a întrebat-o şi pe madam Citi Hop Zdup, profă de angleză. A zis că nu ştie. Da a aflat altceva : stăpânu Hilimon a primit cadou un pulovăr made in Turkey, cu fermoar. E 70 % wool, 30 % acrylic. Minuscula etichetă albă prinsă de-o cusătură spune că se spală la 30 grade + clor (nu se face) fierul de calcat cari se face la nufarul nu se curata la masina de spalat nu se spala se spala pe dos se usuca la soare pe hringhie broderia nu se calca. A citit eticheta şi eminentul critic literar-artistic Adio Georgescu. Aşa, zice el, să vadă cum e viaţa şi de ce să scrii despre ea. Nici el nu ştie de ce-l cheamă Suleyman pe Suleiman. Are însă o informaţie pe surse : pulovărul made in Turkey a ajuns la stăpân via Întâiul Demon. Aici e şi marele secret : devii cel puţin paranormal când îl îmbraci. Se observă de la început că fermoarul nu-i în faţă, ci undeva la stânga, pe sub mână. Când să-l închizi, vezi deja că s-a încastrat în piele fără să simţi nimic. Atât de bine încât devine una cu pielea. Formidabila intarsie pare acolo din naştere. Apoi supranaturalul devine natural încetul cu încetul. În realitate, e supranatural sută la sută, deşi supranaturalul nu-i realitate. Se ştie că intră în contradicţie cu legile naturii, deci nu-i posibil să existe natură şi supranatură în acelaşi timp. Adevărul este că fermoarul de sub stânga literatului închide şi deschide priveliştea spre o minunată păşune pe care pasc vaci, oi, capre.  E acolo şi o pădure cu văi, munţi, izvoare. Înlăuntrul trupului e şi o bucătărie cu bucătar şi ospătar. Când ţi se face foame, deschizi fermoarul. Primeşti tot ce pofteşti, în funcţie de calendarul ortodox. Un măr, pară, o pizza. Fripturi, sarmale, borş, pireu de cartofi, zacuscă, fasole făcăluită. Orice meniu complet. Duminica, după liturghie, tragi fermoarul şi scoţi un rachiu. Gâl - gâl, bei ce bei, pui paharul pe masă. Apoi gândeşti până luni cum e lumea, care-i locul propriei distilerii în imensitatea universului. În fine, luni uiţi tot ce-ai gândit duminica, zi de hodină şi plăcute fabulaţii pentru creştini, musulmani, hinduşi, mormoni şi etcaetera. Toţi se hodinesc duminica şi uită luni. E o convenţie general acceptată, fără osebire de rasă, religie, sex. Lunea ia foc lumea. Iar se incendiază casa şi rămâi cu spatele lipit de Terra. Aşa vezi cum pică o stea şi urcă-n altele folclorul precum cenuşa : 

  Casa mândrii când o arde,

Eu m-oi încălzi la spate...

DESPRE INFINIT

În care aflăm că apa, esenţa vieţii, este udă. Şi că viaţa, esenţa apei, este la fel

      - Hamade ! zise Andreluşa. Ce-i apa ?

      Cât pe ce să-i tragă ăla una-n bot.

      - Băi ! zise. Te doare capu ? Te-a bolunzit Lizdăkina ?

    Ce-i drept, cam aşa e. Andreluşa a dat târcoale masoanei vreo trei zile şi nopţi aşijderea. Pe la colţuri, poartă, horn şi alte elemente. Ce-o fi, cum o fi, nu ştiu. Da cam bănui. În fine, asta-i.

      - Zi-i, mă ! zise el.

      - Ce să zic ?

      - Ce-i apa ?

      - De ! îl privi Hamad. Da nu te superi dacă-ţi spun...

      - E, cum ?!! Spune...

      - Păi, fătul meu, află de la mine că apa este esenţa vieţii... 

      - Uau !

    - Din ea suntem formaţi toţi. Eu, tu, Lizdăkina. Vezi piatra aia din drum ? 

      - Văd...

      - E. aşa cum o vezi, are apă !

    - Serios ? grăi Andreluşa, privind cu gura căscată. Din ce-i formată ?

      - Cine ? Piatra ?

      - Nu, bre ! Apa...

      - Din trei atomi. Doi de hidrogen, unul de oxigen...

      - He, he, he ! behăi Andreluşa. Nu mai înţeleg nimic...

      - Ce nu înţelegi ?

      - Din atâta suntem noi formaţi ? Din trei atomi ?!!...

      - Da !

      - Şi cum de-i udă ?

      - Ce ?

      - Apa !

      Atunci interveni cânele Vadim.

      - Băi ! zise el, filosofic. E udă pentru că aşa-i apa...

      - Şi piatra de ce nu-i udă ?

      Surprins, cănele grăi înfundat :

    - Pentru că piatra stă în drum ! Şi dacă-ţi dau una, îţi sună apa-n cap !

      - Boule ! se zborşi Hamad. Lasă omu să-ntrebe...

      - Care om ? se uită Vadim de jur împrejur.

    - E, vorba vine ! Cotoiul Andreluşa. Şi el e format din trei atomi...

      În răstimp, madam Citi Hop Zdup, profă de angleză, ieşise în uşă cu un lighean plin cu apă. Şi zvărrrr ! o aruncă-n grădină peste-un muşuroi de gnişcocoriţe.

   - Cum îţi spuneam, grăi către Puperca, iţită-n prag ca puricul, nu se ştie clar ce-i infinitul...

      - Zău ?!!

      - Daaaa ! E chestia mai mare decât cea mai mare !

      - Da ?!!! se minună Puperca. Cum vine asta ? 

      - Da, da ! E finitul infinit ! 

      - Hm ! Asta ce mai e ?

      - E ! Parcă nu ştii...

      - Ce să ştiu ?

      - Capeţi vertij dacă stai mult şi gândeşti întruna !

     - Auzi, soro ? grăi şi o gnişcocoriţă ieşind de sub valul de apă.

      - Ce s-aud ? zise alta, scuturându-se ca găsca.

      - Eu cred că esenţa apei e viaţa...

      - Aha !

      - Şi viaţa e esenţa apei...

      - Viceversa...

      - Ba nu !

      - Ba da !

      24 septembrie

     Nu pricep de ce merge stăpânu în două picioare. Sau cum. Eu merg în patru şi mă simt bine. La ce s-o urca pe catalige ? Ajungi şi altfel la fruct. De. Vrei un măr, te urci în copac. Sau îl iei cu hoţoaica. Mâţa Lizdăkina, masoană, are o teorie susţinută ferm de Freudică. Pentru cine a uitat, repetăm : e cel mai rapid şoarec din mahala. E, ăştia doi susţin că mersul în două picioare crează un triunghi în care suma unghiurilor e mai mică de 180 grade. Sau mai mare, că nu pricep clar. Triunghiul e format din alea două catalige sprijinite pe pământ. Excesul ori deficitul de grade îl dă Jurnalul mâţei Frăgezica, scrierea care crează un nou inflaton, adică alt câmp cuantic. Aşa apare un nou univers care nu mai e euclidian, plat ca al nostru, ci unul cu o foarte frumoasă curbură negativă sau pozitivă. Pricepi cum e acest triunghi văzând umbra stăpânului proiectată pe un obiect cu imperfecţiuni de rontunjime. Un pic de atenţie în plus, şi gata. Observi că bizara cosmologie cu noul ei univers e chiar densitatea medie a atmosferei de pe Terra Mater şi Terra lui Freudică. Cam asta-i. Iei un măr şi cu hoţoaica.

      Geniul este pacostea propriilor contemporani : roată la melc. 

      22 septembrie

     Omul e muritor. Şi mâţele cam la fel, deşi au şapte vieţi. Nu mai ştiu de unde am aflat asta. Totuşi, murim. Noi, omul. Or, eu nu mai înţeleg nimic. La ce mai trăim ? Cui foloseşte ? E utilă cuiva viaţa asta ? Uite că nu pricep. Trebuie să-l întreb pe Hamad. Sau pe Întâiul Demon.

PASUL TREI

În care nu se spune nimic despre Protocolul de la Kyoto privind reducerea gazelor cu efect de seră. Motivul e clar : o chestiune de topică. Posibil să fie vorba despre reducerea efectului gazelor de seră. Se ştie că principalii agenţi sunt trei : vaporii de apă (70 %), dioxidul de carbon (9 %) şi metanul (9 %). Urmează şi ozonul cu 7 %, dar e o problemă : nu se ştie dacă vaporii de apă sunt gaze. Ori e gaz, ori apă. Dacă nu cumva şi dioxidul de carbon e vechiul bioxid. Metanul e ce ştiu toţi : hidrocarbură saturată aciclică având atom de carbon hidridizat cu geometrie tetraedrică de hidrocarburi parafinice. În amestec cu aerul formează un exploziv numit gaz grizzu. Nu se ştie când e gaz : înainte sau după amestec cu aerul. Întrucât şi aerul este un amestec de gaze, rezultă că scopul Protocolului de la Kyoto este reducerea aerului. Are şi o formă lichidă din care se obţine kriptonul prin distilare fracţională.

      - Dacă-ţi spun !

      - Ce ? se minună motanul Andreluşa.

      Hamad privi de jur împrejurul caisului. Grăi, îndepărtând o frunză :

      - Huruie trenul ăla de-ţi sar capacele !

      - Care tren ?

      - Al stăpânului Hilimon !

      - E, na ! Cum asta ?

      - A fost mai dăunăzi la Bucureşti. S-a suit în tren şi apoi ştii cum e. U şi u-u-u. Dă-i la deal şi dă-i la vale...

      - Da de unde ştii ?

      - Mi-a spus Frăgezica. Ştii că are jurnal, notează tot...

      - Tot tot ?

    - Cam tot. Uite cum a fost în tren. S-a aşezat stăpânu pe banchetă şi ronţa-ronţa, ronţa-ronţa, mânca un covrig...

    - De care ?

    - Din ăla bun. Aşa a venit staţia următoare şi pe bancheta din spate s-a aşezat un cuplu. Tânăr, bătrân, nu i-a văzut că nu s-a uitat. Da s-au apucat zdravăn de trăncăneală. Uite ce l-a întrebat ea : Ştii cu ce începe chinezul drumul de o mie de kilometri ? Cu ce ? a întrebat ăla. Cu primul pas ! a zis ea, râzând aşa, uşurel şi cristalin. Apoi dă-i şi dă-i pe tema asta. Da, a zis el, aşa-i. Da se poate şi cu pasul trei ! Cum asta ? s-a minunat ea. Păi, e simplu : îţi faci vânt şi sari direct la pasul trei ! Hiiiiiiii - hi - hi - hi ! a răs ea în acelaşi mod zburdalnic şi cristalin. Da e o problemă ! Care ? Dacă-ţi faci vânt înseamnă că ai făcut şapte paşi înapoi !  He, he ! a răs şi el. Şi ce rezultă ? Făcând corect socoteala matematică, adică şapte minus trei, rezultă că făcându-ţi vânt te-ai întors la pasul minus patru ! Hiiiiiiiii - hi - hi - hi ! a răs şi el, uimit.

      - Ete, bre ! se minună şi Andreluşa. Are dreptate !

     - Aşa că, fătul meu, zise dascălul Hamad, mai bine stai uşurel, calm. Lasă-l încolo de vânt.  Începe drumul cu primul pas...

      - Măăăăăi, măi, măi, măi ! acceptă Andreluşa, convins.

      - La staţia următoare a urcat alt cuplu. Stăpânu Hamad ştii cum e...

      - Cum e ?

      - Ronţa-ronţa cu covrigu. Nici nu i-a văzut...

      - De care ?

      - Ce de care ?

      - Covrigu...

   - Buuuuuun tare de tot ! Şi au început ăia aşa o discuţie interesantă despre câini că nici nu ştii cum a trecut timpul. Ai văzut, nu ? zise ea, tristă. Te-ai uitat la televizor, ai văzut întâmplarea cu copilul de la Bucureşti. Ăla de l-au mâncat câinii... Da ! tresări bărbatul. Mânca-i-ar câinii pe ăia din primărie ! Da, da ! grăi femeia. Cică în Bucureşti sunt 65 000 de câini. Făcând corect socoteala matematic - biologică, înseamnă zilnic 65 000 de căcaţi pe străzile Bucureştiului. Înmulţit cu 365 zile, fac 23 725 000 căcaţi pe an ! O ! făcu bărbatul. Cât populaţia României ! Da, da ! întări femeia. Cam cât revine fiecărui bucureştean ?!! De ! grăi bărbatul. Hilariopolis ! Ce ?!! se miră aia. Aşa-i ziceau domnitorii fanarioţi : Hilariopolis - Oraşul Veseliei ! Păi, nu vine de la ciobanul Bucur ? E, na ! Cine ştie ? L-ai văzut şi tu pe Celebi la televizor ! Care Celebi ? În Suleyman Magnificul, soro ! Călătorul Celebi spune că denumirea vine de la Gebel-ul Himme din tribul Beni Kureis, anume Ebu-Kuris. De aici Bukris - Bucureşti. Aha ! se lămuri femeia. Hilariopolis, deci !

      - Păi ! îngăimă Andreluşa.

    - Da, da ! întări Hamad. La următoarea staţie, hopa alt cuplu...

      - Şi stăpănu ronţa-ronţa, nici nu i-a văzut...

    - Aşa-i ! Ăştia au început o sporovăială cu marea întâlnire literară de la Iaşi. Auzi, dragă ? spuse el. Uite ce scrie la gazetă... Ce ? În octombie, Iaşul va fi capitala literară a Europei de Est. Vin 200 de scriitori şi alţi profesionişti ai scrisului la FILIT - Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere. Stai, mă ! Ho ! Ce ho ? Nu iese ! Ce nu iese ? Nu iese un i ! E FILT, nu FILIT ! Şi e Traduceri, nu Traducere ! Da ? zise el. Da vine şi guvernatorul Băncii Naţionale. Dă bani şi consiliul judeţean. Câţi sunt de toţi ? întrebă ea. Păi, am zis : scriitori sunt 200. Şi bani ? De toţi, 500 000 euro. Aha ! conchise femeia. Făcând corect socoteala matematică, ies 2500 euro pe cap de scriitor invitat. Aha ! zise şi bărbatul. Atâta-i un salariu bun pe un an ! Organizatorul chiar spune : Noi încă vindem un vis ! Zău ? se auzi femeia. Da ! Foarte încântaţi sunt inspectorul general al Inspectoratului Şcolar Judeţean şi preşedintele Consiliului Judeţean, principalul sponsor. Cât dă, cât ia ? întrebă femeia. Am zis : 500 000 euro ! Ia sau dă ? E ! Se organizează o dezbatere : Scriitorii şi televiziunea. Ultima zi are altă temă : Scriitor în est.

      Andreluşa se uită un timp printre frunze. Chiar întinse lăbuţa şi flutură mirat câteva. Observase aceeaşi veşnică problemă : cum necum, caisul nu mai avea fructe. De-aia şi grăi :

      - Hamade ! Eu nu pricep ceva !

Adio Georgescu

RASA HILIMONIANĂ 

    Rasa e definită ca grup subspecific, distinct fenotipic. Oamenii de ştiinţă democratici consideră că există trei rase umane principale : europeană, mongoloidă şi australo- negroidă. Savanţii foarte democratici consideră că sunt cinci : europoidă, ecuatorială, asiato-americană, oceanică, amerindiană. Făcând osebirea prin specie - din latinescul species, categorie sistematică fundamentală, inferioară genului şi superioară subspeciei - literatura de specialitate începe la 1686 cu John Ray şi lucrarea sa Historia plantarum. Au urmat concepţiile lui Linne, Buffon, Lamarck, Darwin, Hugo de Vries şi Hilimon. Ultimul stabileşte că umanitatea este interferată pretutindeni de rasa hilimoniană. Emisă pentru prima oară pe data de 1 septembrie 2013 în opera sa capitală, Jurnalul mâţei Frăgezica, teoria a fost recunoscută oficial de întreaga comunitate ştiinţifică în anul 3227. Ideea în sine se interferează cu devoalatul secret al circuitului apei în natură, altă descoperire epocală a genialului scriitor. Verificările din anul 2756 au probat că grosul apei circulă pe sub calotele continentale, ridicarea la suprafaţă prin izvoare fiind efectul forţei centrifuge creată de rotaţia magnetosferei cu numele provenit de la Terra Mater, izvorât la rându-i din Tellus Mater. Se ştie acum că toate ideile profunde izvorăsc una din alta, neştiind la final care-i una, care-i alta şi ce rost mai are să le separi în cuante. Totul porneşte din nimic şi devine amfiox, animal marin format numai din notocordă. De-ar avea craniu şi creier, i-ai putea zice peştişor. La anul 2013, rasa hilimoniană era însă doar un concept în fază de branchiostoma lanceolatum.