26 octombrie

     Mi-a scris şoarecul Freudică. Îl ştiţi : ăl mai rapid din mahala. Da să vezi şi să nu crezi ce fel de scrisoare. E din categoria aia : ori îl prinzi, ori te prinde. Iaca poftim cum începe : Pupăciunea voastră ! Hi, hi ! Să chiorăsc dacă nu-i aşa ! Pe cuvântu meu ! Da să vezi cum continuă. Aşa mi-e de drag că-mi vine să-l mănânc. Da ce să-i faci. Ori e post, ori sunt sătulă. Iaca tot textul.

      Pupăciunea voastră !

     Ce mai faci, fă, proasto ? Iar nu ţi-e foame ? Că mă rog la toţi să mă mănce. Ştii bine că nu de azi, de ieri. Ă-hăăăăă ! Să tot fie...hm ! Cât să fie de când mă tot rog ? Da nu vrea unul ! Aşa că, vreau nu vreau, îmi ştiu soarta. O să mor ca tot prostul : de bătrâneţe ! Da ştii cum ? Ca prostul proştilor ! Neam de neamu meu n-a păţit aşa ruşine ! Uite cum stă treaba. M-am întâlnit zilele astea cu Lizdăkina. Aia, mâţa mason unsă cu toate alifiile. Vorba vine zilele astea. Cu Lizdăkina nu ştii niciodată clar când, unde e şi cum e. O vezi pe hogeac, da-n aceeaşi clipită şi-n drum. Dracu ştie cum face. Băi, Freudică, zice, ştiu eu pe cineva care vrea să te mănânce ! Uaaaaaauuuuu ! m-am bucurat eu foarte tare. Zău ?!! Unde, unde e ? E, stai oleacă ! a zis. Acu o chem pe Fofelia ! E, şi a apărut Fofelia asta. Care, de nu mai ştii cine e, îţi spun eu. E o buhă. Da din aia care bea de stinge. Pe unde e, pe unde nu e, asta-i. La Zoioasa, la Paris sau La Tuta din Bignabimbumgnabagbul Superior, e cam tot aia. Usucă tot. Mă, am gândit eu corect, dacă nu mă mâncă nici o beţivă ca asta, am îmbulinat-o. Zău că-mi merit soarta. O să trăiesc cât faraonii şi-ajung mumie aşa, de viu. Aşa a şi început povestea. Băi, frate, cum a apărut păsăroaia, gata ! Haţ ! m-a şi luat în gheare.

      - Stai, fă ! am zis. Ce-i aşa grabă ?

      - Nu vrei să te mânc ?

      - Da poţi ?

      - Pot !

      - Da eu nu exist !

      - Aha ! 

      - Sunt creaţia lui Hilimon !

      - Aha ! Şi gheara mea ce-i ?

      - Creaţia lui Hilimon !

      E, şi atunci să vezi poveste. Fofelia asta nu m-a mai mâncat. Să mor dacă nu-i aşa. Da m-a dus, m-a plimbat prin tot basmul atârnat de-o gheară. Peste tot. La Zoioasa, în Australia, Noua Zeelandă şi Insula Zburătoare La Tuta din Bignabimbumgnabagbul Superior. Am ajuns şi pe-un tăpşan extraordinar de straniu. Să tot fi fost anul când se sfărşea lumea. Era aşa, cam totul în dungă. Nici în partea asta, nici în ailaltă. Pe tăpşanu ăla erau şi nişte oameni cu miile. Se legănau ca salcia încolo şi-ncoace. Sau ca papura. Toţi semănau cu stăpânu-tău Hilimon. Treaba e că la sfârşitul lumii e un mare mister. Oamenii sunt la fel ca acum. Numa atmosfera e alta. E de la bomba dată la Marele Război Mondial al Apei. Se termina apa şi na, ce să-i faci. Cumva trebuie să faci rost. Şi hopa bomba. Atunci s-a întâmplat tuturor ce i se întâmpla numa stăpânului tău Hilimon pe la anul 2013. Ştii clar cum e. Stă cu picioarele pe pământ şi-i îngheaţă bocnă. Iar sus îi fierbe capu de la soare. De la brâu în jos are haine şi încălţăminte de alpinist. Iar de la brău în sus se protejează de soare. Greu, da se rezolvă. Cum necum, a făcut rost de-o umbrelă.

      Uite-aşa mi-a scris panarama. Zău dacă mint. Atâta mi-e de drag că-mi vine să-l mânc. Da nu se poate. E zi mare în calendar. Şi motanu Hamad a primit scrisoare de la Freudică. Are atât : două versuri - întrebare.

       Care viaţă-i mai brutală ? 

       Din poveşti sau cea reală ?