După Miron e Adrian Dafir. Împins ca deţinutul către uşa fărâmată, zăngănind la fiecare atingere. Rămasă fără ceas, mâna stângă e cheag de sângele lui Cezar Ivănescu. Poetul - smuls şi el din podea. În urmă, Vasile Niţă şi soţii Şerban. Ea - pană clătinată. Soţul îi aruncă o privire. Plecă ochii iute, cutremurat. Chipul Sandei e un tufăriş de maci. În spate, zidul învărstat cu ghirlande de sânge. Camera e vraişte. Un scaun răsturnat lângă cocktailul Molotov. Sub masă zace geanta diplomat cu ştampila şi actele revistei. Cu lemnul împlântat sus, în mijloc, frigiderul stă clătinat într-o rână. În hol, foşgăială de mineri tăcuţi, cu bâte şi securi lucind la subţiori. Intră, ies din camera alăturată. Caută ceva. Se întorc în semiîntuneric privind osândiţii duşi peste prag. Un val de salopete negre îi întâmpină pe toată scara, ocupată om lângă om de jos până la etajul trei. La etajul doi, un pumn nevăzut zboară de lângă zid şi se-nfige în coasta lui Miron Manega. Un ţipăt scurt şi redactorul căzu în genunchi. Cotul i se lipi inconştient de trup. Adrian Dafir văzu totul de sus. Zărind chipul torţionarului care lovise, r

ăcni uluit :

    - Pe tine te ştiu ! Te cunosc !

   

Era un bucureştean deghizat în salopete de miner. Z

vâcni iute din cap, ascunzându-şi faţa. Camaradul de-alături înţelese deconspirarea. Închise pumnul şi lovi scurt, înfundat. Efectul fu năprasnic. Coasta se rupse pocnind ca surceaua. Aerul încremeni în gât. Merişorul mişcă spasmodic, asfixiat. Adrian nu mai respiră deloc două etaje, până jos.

    Jos, huetul străzii se înteţi. Forfota urcă vrabeţii în văzduh. Pe fereastră năvăli o rândunea tehuie. Făcu un rotocol şi se agăţă înfricoşată într-un colţ. Bătea din aripi împingând varul. Blondul rămase stană. Celui cu topor îi căzu buza. Huetul urca în valuri. Pasărea lunecă în zig-zag, măturând haotic petele roşii. Atinse podeaua ca macul şi se repezi spre fereastră. Aripa roşie fulgeră în lumină. Sânge ca para focului luci în dunga cerului.

    Primul săltat fu Miron Manega. O vârcă roz-vineţie îi brăzdează ceafa. Zvâcnetul pulsului umflă pielea ca spuma. Osândiţii înoată ca-n transă. Mişcări mecanice, paşi ca pe suflul bombei. Înaintează forţat, tăcuţi, fără o vorbă. Fiecare e încadrat de doi torţionari.

    Podeaua - roşie ca macul. Şuvoiul curge din creştetul lui Cezar Ivănescu pe braţul lui Adrian Dafir, înfipt în parchet. Stropi ca purpura curg pe pereţi. Năclăite, cizmele agresorilor lipăie lângă Miron Manega şi soţii Şerban. Trupşorul Sandei - închircit sub şuierul furtunului. Mâinile lui Vasile Niţă au rămas fără ghiuluri şi mănuşi. E livid, aproape inconştient. Geaca sfărtecată cu tot cu cămaşă. Un nasture zace lângă sticla din podea. Braţe, chipuri, spinări. Toate cu vânătăi şi excoriaţii ca drojdia. Aerul arde nevăzut.

    Blondul lovi cocktailul Molotov cu vârful cizmei. Sticla se lipi de perete, sub calorfier.  De jos, Adrian Dafir îi văzu benzina ştiulbucăind sub şomoiogul stins. Saltă în aer ultima şfară de fum. Cel cu aşchia de lemn se îndreptă spre grupul dărâmat. O lipi de un piept şi ridică toporul cu dreapta. Privi spre blond, aşteptând învoirea. Acela se consultă din priviri cu altul din hol. Apoi ordonă scurt :

    - Nu ! Luaţi-i !

   Celălalt se opri. Văzu frigiderul, se apropie. Fixă aşchia deasupra, drept în mijloc. Întoarse toporul şi lovi sec, năprasnic. 

    Lemnul intră în tablă ca glonţul.

14 iunie 1990

Bucureşti

Bulevardul Magheru 21

14 iunie 1990

    Sediul revistei Anul 2000 e la etajul trei. O încăpere într-un apartament vechi, semiobscur. Două camere la stradă. Alta către interior, locuită de o familie tânără, cu un copil nou născut. Un hol întunecat p

e mijloc

. Ajungi la gazetă pe nişte scări strâmte, abia luminate. Intri pe uşa principală, treci holul în doi paşi. Apoi o uşă dublă, din lemn masiv. Mobilierul e al proprietarului D.C.Calmuschi. O masă, câteva scaune, un frigider, o măsuţă cu telefon. Altă uşă dă în balconul mic, atârnat deasupra bulevardului.

    Membrii redacţiei au venit pe rând. S-au adunat toţi pe la unşpe şi jumătate.

    Cezar Ivănescu, director onorific.

    Adrian Dafir, fondator şi redactor şef.

    Miron Manega, redactor

    Soţii Gheorghe şi Sanda Şerban, redactori.

   Ea, fragilă ca trestia. Însoţită de soţ şi un necunoscut fistichiu. Costum de blugi, cizme cu pinteni, mănuşi de motociclist, cu degete tăiate. Câteva ghiuluri de aur la mâini. Bine făcut, alură de sportiv. Toţi privesc intrigaţi specimenul nimerit cine ştie cum la o revistă de cultură. Pare mai mult punkist decât amator de poezii. Şerban dezleagă misterul :

    - Vi-l prezint pe prietenul Vasile Niţă din Germania !

  - Vă salut ! spune omul. Sunt transfug român dinaintea revoluţiei. Am fugit în Germania. M-am întors acasă acum, când s-a putut. Câteva zile. Da nu pricep deloc ce-i aici ! adaugă, arătând strada, uimit.

    Bucureştiul vuia.

   Pe bulevard trec încolo şi-ncoace grupuri masive în salopete de miner. Murdari, în cizme de gumă, căşti cu lămpaşe. În mâini agită bâte, răngi, furtunuri cu cap metalic. Între Piaţa Universităţii şi Piaţa Romană nu mai circulă nimic. Strada e integral ocupată de bizarele forţe paramilitare. Răcnesc, înjură, patrulează oprind pe oricine li se pare suspect. Victime predilecte sunt mai toţi cei cu alură de intelectual, în special bărboşii. Se confiscă aparate foto, carneţele, foi de scris, pixuri. E o vânzoleală stranie pe tot bulevardul împânzit de cizme.

    Adrian Dafir priveşte mirat excentricul punkist.

    - Pe unde aţi venit ?! întreabă, văzându-l teafăr.

    - Prin spate ! spune omul repede, căscând ochii.

    Redactorul şef ridică o mână în semn de uimire. Reluă, privind de la unul la altul :

   - Se întâmplă ceva ciudat în Bucureşti ! Am văzut cu ochii mei cum a fost lovit un student cu bâta în cap ! Eram în faţa sediului PNL ! În cap, pe la spate !

    - Da, aşa-i ! Am văzut şi eu la Romană ! întări scurt Miron Manega.

    - Şi noi am văzut la Amzei ! completă Sanda.

    Filiformă şi fragilă, Sanda e total îngrozită.

    Cezar Ivănescu - palid, încordat ca arcul. Face doi paşi încolo, doi încoace.

    - Adriane ! spuse hipnotizat. Ştii fumul pe care l-am văzut noi aseară privind de la Piaţa Unirii ? Era de la maşinile ce ardeau la Piaţa Universităţii !

    - Da !  Am văzut şi la televizor ! Au dat foc maşinilor de la kilometrul zero !

    - Acum nu mai e niciun demonstrant la Piaţa Universităţii ! adaugă Miron, consternat.

    Adrian Dafir privi spre fereastră. Continuă :

    - Am venit cu metroul până la Universităţii. Când am coborât, pe pardoseală era o arătare ca extratereştrii. Un tip în salopetă bocănea marmura cu un ciomag. Lângă el, altul. Mai încolo, câteva grupuri la fel. Am crezut că se toarnă vreun film postmodern ! Sus, unde se vindeau ziare, vrafuri de gazete împrăştiate peste tot. Inclusiv Anul 2000. M-am uitat după vânzătorii noştri, soţii Stănescu, da nici zare...

    - Au adus ieri banii şi-au mai luat reviste, zise Miron.

    - Abia sus, când am văzut mulţimea de salopete şi cizme, mi-am dat seama că sunt mineri, continuă Adrian Dafir. Îi ştiu, am intrat cândva într-o mină. Am trecut absolut uluit printre ei. Dinspre Magheru venea un camion cu apă minerală. A oprit chiar în mijlocul bulevardului. De sus, vreo trei au început să împartă sticle cu praf pe ele. Cert erau din vreo rezervă de stat. Pe trotuare erau şi nişte veceuri ambulante parcă special făcute. Nu ştiu ce se întâmplă. Foarte bizar, pare o lovitură de stat în care e implicat însuşi statul ! Cam ca rebeliunea legionară descrisă de Marin Preda în Delirul...

    Cezar Ivănescu făcu ochii mari, uimit.

    - Da, da ! Monşerul Preda mi-a povestit că n-a putut băga tot în carte...

   - E, asta-i clar de spus în revistă ! Da să vedem ce-i azi, ce se petrece. După ce-am trecut de Piaţa Universităţii am ajuns în dreptul sediului PNL. Abia acum am văzut că fusese incendiat ieri. În clădire, nimeni. Uşi vraişte, urme de fum sub ferestrele zob. În faţă, un grup masiv de civili vociferând. De departe am crezut că-s penelişti înfuriaţi. Lângă ei, am amuţit ! Civilii gesticulau şi înjurau liberalii ca la uşa cortului ! Aşa le trebuie, daţi-le foc, arestaţii ! strigau sălbatici. Atunci am văzut un grup gros de mineri venind dinspre Piaţa Romană. În mijloc era un tânăr înalt, probabil student. Avea o barbă blondă, care-l şi făcuse suspect. De-o parte şi de alta îl ţineau de mâini doi poliţişti mai speriaţi decât el. Îl duceau, dar şi încecau să-l protejeze cumva. Dinspre Universităţii venea alt grup. E, când s-au încrucişat, unul a ridicat bâta şi l-a lovit drept în cap ! Aici, la spate, în ceafă ! arătă cu mâna.

    - Au ! făcu Sanda, ducând o mână la gură.

    Cezar Ivănescu nu scoate o vorbă. Dafir continuă :

    - A căzut în genunchi. Poliţiştii l-au ridicat, omul a căzut iar...

    - Şi ăia din stradă ce făceau ? întrebă Miron.

    - Huiduiau ! Dar nu pe mineri, ci pe cel lovit !

    Adrian Dafir tăcu, siderat. Pe masă era o revistă. Aşeză mâna pe ea şi zise :

   - Uitaţi cum facem ! Nu ne manifestăm deloc.  Nu fluierăm, nu huiduim, nu atragem atenţia ! Ne 

vedem liniştiţi de treburile noastre. 

Şi, mai ales, nu iese nimeni pe balcon ! E cel mai expus pentru că-i chiar deasupra străzii...

    Îi privi pe toţi şi se aşeză pe un scaun. Miron Manega veni lângă el. Vasile Niţă stătea într-un fotoliu.

    - Miron ! zise Dafir. Cum e, ai rezolvat cu tipografia ?

    - Pentru Anul 2000 ?

    - Nu, pentru ailaltă nouă. Cum îi zicem, domnu Ivănescu ? întrebă, căutând poetul cu privirea. 

    Dar nu-l găsi. D

ispăruse undeva cu soţii Şerban.

    - Unde-s ? se întoarse mirat spre Miron.

    - Cred că-s în camera ailaltă. Să-i chem ?

    - Nu. Stai. Ce titlu are noua gazetă ?

    - Euchronia !

    - Cum ?!

    - Euchronia !

    Dafir mări ochii. Rosti :

    - Hm ! Ce titlu !

    Miron râse încurcat.

    - E visul lui Cezar Ivănescu...

   - O fi ! Da vindem ceva cu titlul ăsta ? În fine. Ştie el ce-o şti ! La ce oră mergem la tipografie ?

    - După doişpe. Ne aşteaptă Vasilescu...

    - Care Vasilescu ?

    - Directorul tipografiei Universul...

    - A ! Panarama aia ?!

    - Păi, de ce panaramă ? râse Miron.

    - Ăsta m-a trimis prin ianuarie cu revista Anul 2000 s-o tipăresc la Alexandria ! Cică n-avea suficient spaţiu tipografic la Bucureşti !

    - Şi aşa era ?

    - Aveau să-şi toarne şi-n cap, dă-i în pizda mă-sii ! Circ ! Aşa i-au făcut şi lui  Cornel Nistorescu. Expres, gazeta lui, s-a tipărit iniţial tot la Alexandria. Într-o zi m-am întâlnit acolo nas în nas cu Ion Cristoiu. Corecta şpalturi şi ungea la tipografi. Dădea mită mai la toţi...

    - Cum ?!

    - Păi, altfel nu făceau nimic ! Şi ce să faci ? Umbla omu printre maşini cu o pungă de-un leu burduşită cu bani...

   Dinspre balcon se auziră câteva huiduieli. Uşa s-a deschis brusc. Speriaţi de moarte, soţii Şerban năvăliră însoţiţi de Cezar Ivănescu. Palid, poetul îngăimă :

    - Adriane ! Vin sus !

    - Cine ?

    - Minerii ! 

  Miron Manega înţelese pe loc. 

Adrian Dafir privea uluit nesăbuiţii. Fuseseră pe balcon, n

u în camera de-alături. Acum t

otul era inevitabil, fără soluţie. Nu mai avea importanţă dacă au huiduit ei ori alţii. 

Pe scări se auzeau deja tropăituri. 

Apoi şi zgomotul de la clanţa uşii de-afară. Văzând că nu se deschide, o voce înfundată decise :

    - Nu aici ! Mai sus !

    Atmosfera se destinse câteva clipe. Liniştea fu spartă de undeva din stradă :

    - Nuuu, nu acolo ! Un etaj mai jos !

   Urmară tropăiturile inverse, de sus în jos. În scurt timp, clanţa fu din nou zdruncinată. Apoi

 răsună o cumplită izbitură în uşă. 

Sunet clar, de rangă. 

Din camera de peste hol săltă ţipătul femeii cu copil mic. Spaima îi cuprinse ad-hoc pe toţi. Cezar Ivănescu strigă :

    - Adriane !  Să baricadăm uşa !

    Totul s-a făcut instantaneu. Întâi fu împins frigiderul în uşă. Apoi masa, scaunele. 

Zdronc ! zdronc ! se auzi ranga din nou. 

Uşa de-afară cedă. 

O scurtă tăcere de câteva secunde. Apoi paşi amestecaţi în hol. U

şa fu atinsă, împinsă, clanţa mişcată. Vocea ordonă :

    - Sunt dincolo ! În camera ailaltă ! 

    Au deschis, n-au găsit pe nimeni. Şi s-au întors imediat.

    - Aici ! Spargeţi ! se auzi ordinul.

    Loviturile urmară de îndată. Zgmotul lemnului rupt îi paraliză complet. Retraşi lângă perete, priveau înmărmuriţi la inutila baricadă.

    - Gata ! Am spart-o ! se auzi.

    Şeful înjură gros :

    - Paştele mă-sii ! Au uşă dublă ! Hai ! Împingeţi !

    Împinseră cu putere. Dar uşa masivă nu cedă.

    - Stai aşa ! Loveşte ! ordonă acela.

    Prima lovitură aduse ţipătul Sandei. Se repezi îngrozită la telefon. Ridică receptorul şi-ncepu să-i învârtă discul, repetând spasmodic :

    - Îl sun pe tata ! Lucrează la armată ! Îl sun pe tata ! 

    Vorbi scurt cu cineva. Nu se-nţelegea mai nimic. Şi s

ughiţul plânsului îi acoperea cuvintele. 

Poc, trosc, trosc ! se auzea în uşa clătinată. 

Vuia holul ca-n butoi. 

Deodată, o aşchie sări peste baricadă. Se formase deja prima crăpătură. În care pătrunse adânc ceva care-i îngrozi : tăişul unui topor. Semăna cu baltagul folosit şi ca armă de atac. Următoarea lovitură îi împinse lama înlăuntru aproape în întregime. Metalul luci scurt în lumină. Apoi alte lovituri. Aşchiile zburau fără noimă. Prin gaură intră o mână cătând clanţa. Se opri în dunga frigiderului şi se retrase. Câteva lovituri lărgiră deschizătura. În gaura ca de ghilotină pătrunse un cap de om. Era ca la patruzeci de ani. Blond, cu început de calviţie. Privi speriat spre grupul retras lângă perete. Dispăru o clipă. Apoi vârî mâna, împinse masa şi frigiderul. Gata.

    Au fost înăuntru în câteva clipe. 

Erau cam cinşpe, umăr lângă umăr. Cu t

opoare, bâte, răngi, furtunuri metalice. 

Unul luă de jos şi o aşchie de lemn sărită din uşă. Lungă cât cuţitul de măcelărie. Totul 

s-a întâmplat într-o tăcere deplină. 

Semnalul l-a dat cel din capul şirului. 

Au privit ţintă, metalic. Şi-au lovit toţi odată. 

Crunt, fără o vorbă. 

Sanda primi pumnul în faţă, ca la box. 

Căzu ca fulgerată pe podea. 

Ploaia de lovituri venea de peste tot. 

Pumni, bâte, furtunuri. 

Se prăbuşiră toţi lângă perete. 

Vestimentaţia nefericitului Niţă accentuă furia. 

Potopul nu slăbi căteva minute. 

Furtunurile metalice intrară în carne. 

Miron Manega se încordă strivit. 

Din creştetul lui Cezar Ivănescu ţâşni sângele. 

Şuvoiul se prelinse pe mâna lui Adrian Dafir, căzut alături. 

Curând, erau ca purpura. 

Se auzi un zgomot de geam spart. 

Din stradă sosi o sticlă aruncată peste balcon. 

Înăuntru vălurea petrolul. 

La gură, un şomoiog aprins. 

Era un cocktail Molotov. 

S-a rotit de câteva ori pe podea şi s-a dus sub calorifer. Dar n

u s-a spart. Şomoiogul s

-a stins sub ochii celui care dăduse semnalul. 

Opri măcelul, îngrozit el însuşi. 

Unul a ieşit pe balcon şi a făcut un semn. 

Al doilea cocktail n-a mai fost aruncat. 

    Toţi ar fi fost arşi de vii. 

    Scrum.

    Afară, Bucureştiul ca un crematoriu.

11 iunie

    Vuietul se înteţi. Straniu, tot mai intens. Nedesluşite voci, ţipete, vaiet. Bufnituri seci, geamuri sparte. Foc în vâlvătăi. Deodată, totul dispăru. Tăcere de te dor urechile. Apoi, ecranul explodă drept în perete. Lumina violentă suci privirile tuturor. Starea de leşin reveni. Pe ecran era Hamad în cireş. Codărla hââââţa - hâţ  încolo şi-ncoace. Şi cânta, lăţit pe-o cracă :

Te-am văzut printre uluci

Neică, îmbrăcat în blugi.

Blugi originali şi geacă,

Şi dădeai apă la vacă...

    O clipă am crezut că-s acasă. Apoi, zâmbetu-mi fu strivit de un răcnet uluitor.  Izbi năprasnic, de peste tot şi nicăieri. Era ca hiara Trisiras cu trei capete. O uriaşă mantie de piele acoperi cireşul. Deasupra lui Hamad plutea Pasărea Tunet. Apărută pe unde Naiba coboară din munte. Cerul bubui de trei ori.

    - Cine bubuie ? se auzi Păsărea Tunet. Numai eu am puterea asta !

    Al patrulea tunet fu ca pământul plesnit.  Părea vânt, furtună, fulger. O pană cât vâsla de canoe căzu de sus. Fălfăi scurt, ameninţător. Apoi izbi cu toată forţa. Ecranul se despică. Pasărea Tunet intră în sală prin găuroiul din tavan. Ocoli adunarea de trei ori, cu o viteză înspăimântătoare. Membrana groasă dintre aripi e complet transparentă. Pale de vânt îi şfichiue obrajii. Coti brusc, intră şi ieşi de două-trei ori din ecran. Dându-şi ciocul pe spate şi aruncându-şi vraişte penele vălătuc, luă de îndată înfăţişarea de om.

    Greu de spus ce-a urmat. Sub Pasărea Tunet se desenă oraşul Bucureşti. Încolo, spre bulevardul Magheru, se vede Piaţa Universităţii. Pe cer, luna ca o fasole. De sus, nagoda de hiară răsturnă o baniţă de jăratec peste oraşul zvărcolindu-se de-a surda. În colţul ecranului apăru o cifră : 13 iunie 1990. La kilometrul zero ard nişte maşini în vâlvătăi. Câini, mâţe, oameni aleargă năuci. Stoluri de vrabeţi se întretaie cu muşte golumbace. Incendiul ia proporţii. În flăcări e peretele purpuriu ca steagul stângist.  Explodă la mijloc altă cifră : 14 iunie 1990. Peste experimentul Lumea-de-Apoi şi capitala României zboară valsând Pasărea de Foc.

7 iunie

    Răcnetul despică văzduhul :

    - Cumpăr şi eu !

    Sala vui. Din perete ţâşniră vălătuci de nitraţi.

    - Am baaaaaani ! urlă cumpărătorul. Bani - bani - baaaaaani !

    L-am zărit. Ca să se-audă, trăgea cu ambele mâini de colţurile gurii. Faţa, ca o plastilină de gumilastic. O smuci din răsputeri. Peretele fu împroşcat de sus până jos. Din gură lunecă un pluton de securişti. Primul înarmat se îndreptă în fugă drept spre mine. Răcni, îndreptând pistolul :

    - Unde-i ?

     - Ce ?!

    - Pielea jupuitului !

    - De ce ?! am îngăimat, uimită.

    - E plină de intarsii ! lămuri iute Hamad, în şoaptă.

    Bubuitura mă năuci. Întreg plutonul îşi descărcă pistoalele în aer. Smulseră fâşiile zdrenţuite pe pereţi. Fiecare avea un petec de piele în mână. Născătorul strigă, ridicându-şi petecul în văzduh :

    - Închisoare, închisoare !

    - Te-am crescut ca pe o floare ! răspunse plutonul într-un glas.

    Băgă pistolul în coasta răstignitului. Urlă :

    - De ce votezi, jupuitule ?

    Plutonul răcni :

    - Închisoare, închisoare !

    - Te-am crescut ca pe o floare ! completă născătorul.

    Scoase un bisturiu de chirurg. Luci lama în lumini. Plutonul scandă :

    - Bucură-te, Fată Mare !

    - Că m-ai scos din închisoare ! răcni acela.

    Şi brusc împlântă bisturiul. Adânc, până zbură deplin sufletul. Sala izbucni ca-n transă :

    - Bucură-te, Fată Mare,

    Că m-ai scos din închisoare !

    Ajunsesem la pragul dintre real şi ireal. Hamad mă ţinu să nu cad. Un sunet nou invadă încăperea. Peretele purpuriu lăsa să răzbată din stradă un vuiet necunoscut, straniu.

5 iunie

    Peretele se curbă. Lumina plesni oblic, din senin. Stropi de fascicule desenară literele. Cântecul ţâşni ca din ceruri.

! voi ce mă priviţi la faţă

îndrăgiţi-mi faţa mea

mai îngăduiţi-mi faţa

fiindcă mult va sângera

şi în mânuri şi-n picioare

cuie îmi vor împlânta

mai îngăduiţi-mi faţa

şi-n ţărână talpa mea !

     O fiinţă misterioasă apăru în fugă, strigând :

    - Fabius Cunctator ! strigă, ridicând o mână.

    Era un fabian. Imediat apăru al doilea, răcnind :

    - Marcus Aurelius Quintilius !

    - Cezar ! Cezar ! Cezar ! scandă spontan adunarea.

    Atunci i-am zărit. Preoţi iulieni înaintau în penumbră. Piei jupuite le atârnă pe trupul gol. Preotese luperci lovesc pântecele şirului de quokka. Trupul răstignitului se cutremură. Cântecul continuă de niciunde.

! închisoare, închisoare

te-am crescut ca pe o floare,

bucură-te, Fată Mare,

că m-ai scos din închisoare,

bucură-te, Fată Mare,

că m-ai scos din închisoare !

    Suliţele zăngăniră. O preoteasă îmi lovi pântecul. Luperca şopti :

    - Vei naşte fără dureri !

    Hamad mă sprijini.

    Fiinţa arătă un preot iulian şi zise :

    - Ai fost câştigată la zaruri !

    Faţa-mi împietri.

    - Hercule a prezis ! continuă aceea. Acca Laurentia, te măriţi cu nobilul Tarrutius !

    Stătu o clipă. Apoi adăugă şi mai straniu :

    - Tarrutius ! Prima persoană la ieşirea din templu...

    - I-he-ciuan ! şopti scurt Hamad, privind în faţă.

    Acolo, peretele purpuriu întărea non-sensul. O fasciculă purpurie desena nişte cuvinte reci, misterioase : Societatea pumnilor dreptăţii şi armoniei. I - HE - CIUAN.

3 iunie

    O uşă se lipi de perete. Intră, ceremonios, comisia de licitaţii. În faţă, un homar orb. În spate, membrii ca un furnicar gigant. Păşesc toţi pe încheietura degetelor, protejându-şi ghearele. Homarul orb duce pe limbă pielea răstignitului. Difuzoare nevăzute reproduc sacadat zgomotul jupuirii. Harşti-harşti-harşti ! Ciudat caligrafiată, pielea-manuscris era adusă pe limba ca tava. Aprinsă instantaneu, intarsia LA BAAD declanşă imediat un răcnet :

    - Cumpăr !

    - Cumpăr şi eu ! explodă altă voce.

    O caracatiţă smulse manuscrisul şi-l făcu făşii lipite de îndată pe peretele purpuriu. Suflate de-o boare, particulele fălfâiau ca anunţurile publicitare pe stâlpi. Cineva rupse una strigând : 

    - Cumpăr şi eu ! 

    - Şi eu ! strigă altul, întinzându-şi braţul verzui.

    În colţ zăngăni suliţa unui quokka.