14 iunie 1990

Bucureşti

Bulevardul Magheru 21

14 iunie 1990

    Sediul revistei Anul 2000 e la etajul trei. O încăpere într-un apartament vechi, semiobscur. Două camere la stradă. Alta către interior, locuită de o familie tânără, cu un copil nou născut. Un hol întunecat p

e mijloc

. Ajungi la gazetă pe nişte scări strâmte, abia luminate. Intri pe uşa principală, treci holul în doi paşi. Apoi o uşă dublă, din lemn masiv. Mobilierul e al proprietarului D.C.Calmuschi. O masă, câteva scaune, un frigider, o măsuţă cu telefon. Altă uşă dă în balconul mic, atârnat deasupra bulevardului.

    Membrii redacţiei au venit pe rând. S-au adunat toţi pe la unşpe şi jumătate.

    Cezar Ivănescu, director onorific.

    Adrian Dafir, fondator şi redactor şef.

    Miron Manega, redactor

    Soţii Gheorghe şi Sanda Şerban, redactori.

   Ea, fragilă ca trestia. Însoţită de soţ şi un necunoscut fistichiu. Costum de blugi, cizme cu pinteni, mănuşi de motociclist, cu degete tăiate. Câteva ghiuluri de aur la mâini. Bine făcut, alură de sportiv. Toţi privesc intrigaţi specimenul nimerit cine ştie cum la o revistă de cultură. Pare mai mult punkist decât amator de poezii. Şerban dezleagă misterul :

    - Vi-l prezint pe prietenul Vasile Niţă din Germania !

  - Vă salut ! spune omul. Sunt transfug român dinaintea revoluţiei. Am fugit în Germania. M-am întors acasă acum, când s-a putut. Câteva zile. Da nu pricep deloc ce-i aici ! adaugă, arătând strada, uimit.

    Bucureştiul vuia.

   Pe bulevard trec încolo şi-ncoace grupuri masive în salopete de miner. Murdari, în cizme de gumă, căşti cu lămpaşe. În mâini agită bâte, răngi, furtunuri cu cap metalic. Între Piaţa Universităţii şi Piaţa Romană nu mai circulă nimic. Strada e integral ocupată de bizarele forţe paramilitare. Răcnesc, înjură, patrulează oprind pe oricine li se pare suspect. Victime predilecte sunt mai toţi cei cu alură de intelectual, în special bărboşii. Se confiscă aparate foto, carneţele, foi de scris, pixuri. E o vânzoleală stranie pe tot bulevardul împânzit de cizme.

    Adrian Dafir priveşte mirat excentricul punkist.

    - Pe unde aţi venit ?! întreabă, văzându-l teafăr.

    - Prin spate ! spune omul repede, căscând ochii.

    Redactorul şef ridică o mână în semn de uimire. Reluă, privind de la unul la altul :

   - Se întâmplă ceva ciudat în Bucureşti ! Am văzut cu ochii mei cum a fost lovit un student cu bâta în cap ! Eram în faţa sediului PNL ! În cap, pe la spate !

    - Da, aşa-i ! Am văzut şi eu la Romană ! întări scurt Miron Manega.

    - Şi noi am văzut la Amzei ! completă Sanda.

    Filiformă şi fragilă, Sanda e total îngrozită.

    Cezar Ivănescu - palid, încordat ca arcul. Face doi paşi încolo, doi încoace.

    - Adriane ! spuse hipnotizat. Ştii fumul pe care l-am văzut noi aseară privind de la Piaţa Unirii ? Era de la maşinile ce ardeau la Piaţa Universităţii !

    - Da !  Am văzut şi la televizor ! Au dat foc maşinilor de la kilometrul zero !

    - Acum nu mai e niciun demonstrant la Piaţa Universităţii ! adaugă Miron, consternat.

    Adrian Dafir privi spre fereastră. Continuă :

    - Am venit cu metroul până la Universităţii. Când am coborât, pe pardoseală era o arătare ca extratereştrii. Un tip în salopetă bocănea marmura cu un ciomag. Lângă el, altul. Mai încolo, câteva grupuri la fel. Am crezut că se toarnă vreun film postmodern ! Sus, unde se vindeau ziare, vrafuri de gazete împrăştiate peste tot. Inclusiv Anul 2000. M-am uitat după vânzătorii noştri, soţii Stănescu, da nici zare...

    - Au adus ieri banii şi-au mai luat reviste, zise Miron.

    - Abia sus, când am văzut mulţimea de salopete şi cizme, mi-am dat seama că sunt mineri, continuă Adrian Dafir. Îi ştiu, am intrat cândva într-o mină. Am trecut absolut uluit printre ei. Dinspre Magheru venea un camion cu apă minerală. A oprit chiar în mijlocul bulevardului. De sus, vreo trei au început să împartă sticle cu praf pe ele. Cert erau din vreo rezervă de stat. Pe trotuare erau şi nişte veceuri ambulante parcă special făcute. Nu ştiu ce se întâmplă. Foarte bizar, pare o lovitură de stat în care e implicat însuşi statul ! Cam ca rebeliunea legionară descrisă de Marin Preda în Delirul...

    Cezar Ivănescu făcu ochii mari, uimit.

    - Da, da ! Monşerul Preda mi-a povestit că n-a putut băga tot în carte...

   - E, asta-i clar de spus în revistă ! Da să vedem ce-i azi, ce se petrece. După ce-am trecut de Piaţa Universităţii am ajuns în dreptul sediului PNL. Abia acum am văzut că fusese incendiat ieri. În clădire, nimeni. Uşi vraişte, urme de fum sub ferestrele zob. În faţă, un grup masiv de civili vociferând. De departe am crezut că-s penelişti înfuriaţi. Lângă ei, am amuţit ! Civilii gesticulau şi înjurau liberalii ca la uşa cortului ! Aşa le trebuie, daţi-le foc, arestaţii ! strigau sălbatici. Atunci am văzut un grup gros de mineri venind dinspre Piaţa Romană. În mijloc era un tânăr înalt, probabil student. Avea o barbă blondă, care-l şi făcuse suspect. De-o parte şi de alta îl ţineau de mâini doi poliţişti mai speriaţi decât el. Îl duceau, dar şi încecau să-l protejeze cumva. Dinspre Universităţii venea alt grup. E, când s-au încrucişat, unul a ridicat bâta şi l-a lovit drept în cap ! Aici, la spate, în ceafă ! arătă cu mâna.

    - Au ! făcu Sanda, ducând o mână la gură.

    Cezar Ivănescu nu scoate o vorbă. Dafir continuă :

    - A căzut în genunchi. Poliţiştii l-au ridicat, omul a căzut iar...

    - Şi ăia din stradă ce făceau ? întrebă Miron.

    - Huiduiau ! Dar nu pe mineri, ci pe cel lovit !

    Adrian Dafir tăcu, siderat. Pe masă era o revistă. Aşeză mâna pe ea şi zise :

   - Uitaţi cum facem ! Nu ne manifestăm deloc.  Nu fluierăm, nu huiduim, nu atragem atenţia ! Ne 

vedem liniştiţi de treburile noastre. 

Şi, mai ales, nu iese nimeni pe balcon ! E cel mai expus pentru că-i chiar deasupra străzii...

    Îi privi pe toţi şi se aşeză pe un scaun. Miron Manega veni lângă el. Vasile Niţă stătea într-un fotoliu.

    - Miron ! zise Dafir. Cum e, ai rezolvat cu tipografia ?

    - Pentru Anul 2000 ?

    - Nu, pentru ailaltă nouă. Cum îi zicem, domnu Ivănescu ? întrebă, căutând poetul cu privirea. 

    Dar nu-l găsi. D

ispăruse undeva cu soţii Şerban.

    - Unde-s ? se întoarse mirat spre Miron.

    - Cred că-s în camera ailaltă. Să-i chem ?

    - Nu. Stai. Ce titlu are noua gazetă ?

    - Euchronia !

    - Cum ?!

    - Euchronia !

    Dafir mări ochii. Rosti :

    - Hm ! Ce titlu !

    Miron râse încurcat.

    - E visul lui Cezar Ivănescu...

   - O fi ! Da vindem ceva cu titlul ăsta ? În fine. Ştie el ce-o şti ! La ce oră mergem la tipografie ?

    - După doişpe. Ne aşteaptă Vasilescu...

    - Care Vasilescu ?

    - Directorul tipografiei Universul...

    - A ! Panarama aia ?!

    - Păi, de ce panaramă ? râse Miron.

    - Ăsta m-a trimis prin ianuarie cu revista Anul 2000 s-o tipăresc la Alexandria ! Cică n-avea suficient spaţiu tipografic la Bucureşti !

    - Şi aşa era ?

    - Aveau să-şi toarne şi-n cap, dă-i în pizda mă-sii ! Circ ! Aşa i-au făcut şi lui  Cornel Nistorescu. Expres, gazeta lui, s-a tipărit iniţial tot la Alexandria. Într-o zi m-am întâlnit acolo nas în nas cu Ion Cristoiu. Corecta şpalturi şi ungea la tipografi. Dădea mită mai la toţi...

    - Cum ?!

    - Păi, altfel nu făceau nimic ! Şi ce să faci ? Umbla omu printre maşini cu o pungă de-un leu burduşită cu bani...

   Dinspre balcon se auziră câteva huiduieli. Uşa s-a deschis brusc. Speriaţi de moarte, soţii Şerban năvăliră însoţiţi de Cezar Ivănescu. Palid, poetul îngăimă :

    - Adriane ! Vin sus !

    - Cine ?

    - Minerii ! 

  Miron Manega înţelese pe loc. 

Adrian Dafir privea uluit nesăbuiţii. Fuseseră pe balcon, n

u în camera de-alături. Acum t

otul era inevitabil, fără soluţie. Nu mai avea importanţă dacă au huiduit ei ori alţii. 

Pe scări se auzeau deja tropăituri. 

Apoi şi zgomotul de la clanţa uşii de-afară. Văzând că nu se deschide, o voce înfundată decise :

    - Nu aici ! Mai sus !

    Atmosfera se destinse câteva clipe. Liniştea fu spartă de undeva din stradă :

    - Nuuu, nu acolo ! Un etaj mai jos !

   Urmară tropăiturile inverse, de sus în jos. În scurt timp, clanţa fu din nou zdruncinată. Apoi

 răsună o cumplită izbitură în uşă. 

Sunet clar, de rangă. 

Din camera de peste hol săltă ţipătul femeii cu copil mic. Spaima îi cuprinse ad-hoc pe toţi. Cezar Ivănescu strigă :

    - Adriane !  Să baricadăm uşa !

    Totul s-a făcut instantaneu. Întâi fu împins frigiderul în uşă. Apoi masa, scaunele. 

Zdronc ! zdronc ! se auzi ranga din nou. 

Uşa de-afară cedă. 

O scurtă tăcere de câteva secunde. Apoi paşi amestecaţi în hol. U

şa fu atinsă, împinsă, clanţa mişcată. Vocea ordonă :

    - Sunt dincolo ! În camera ailaltă ! 

    Au deschis, n-au găsit pe nimeni. Şi s-au întors imediat.

    - Aici ! Spargeţi ! se auzi ordinul.

    Loviturile urmară de îndată. Zgmotul lemnului rupt îi paraliză complet. Retraşi lângă perete, priveau înmărmuriţi la inutila baricadă.

    - Gata ! Am spart-o ! se auzi.

    Şeful înjură gros :

    - Paştele mă-sii ! Au uşă dublă ! Hai ! Împingeţi !

    Împinseră cu putere. Dar uşa masivă nu cedă.

    - Stai aşa ! Loveşte ! ordonă acela.

    Prima lovitură aduse ţipătul Sandei. Se repezi îngrozită la telefon. Ridică receptorul şi-ncepu să-i învârtă discul, repetând spasmodic :

    - Îl sun pe tata ! Lucrează la armată ! Îl sun pe tata ! 

    Vorbi scurt cu cineva. Nu se-nţelegea mai nimic. Şi s

ughiţul plânsului îi acoperea cuvintele. 

Poc, trosc, trosc ! se auzea în uşa clătinată. 

Vuia holul ca-n butoi. 

Deodată, o aşchie sări peste baricadă. Se formase deja prima crăpătură. În care pătrunse adânc ceva care-i îngrozi : tăişul unui topor. Semăna cu baltagul folosit şi ca armă de atac. Următoarea lovitură îi împinse lama înlăuntru aproape în întregime. Metalul luci scurt în lumină. Apoi alte lovituri. Aşchiile zburau fără noimă. Prin gaură intră o mână cătând clanţa. Se opri în dunga frigiderului şi se retrase. Câteva lovituri lărgiră deschizătura. În gaura ca de ghilotină pătrunse un cap de om. Era ca la patruzeci de ani. Blond, cu început de calviţie. Privi speriat spre grupul retras lângă perete. Dispăru o clipă. Apoi vârî mâna, împinse masa şi frigiderul. Gata.

    Au fost înăuntru în câteva clipe. 

Erau cam cinşpe, umăr lângă umăr. Cu t

opoare, bâte, răngi, furtunuri metalice. 

Unul luă de jos şi o aşchie de lemn sărită din uşă. Lungă cât cuţitul de măcelărie. Totul 

s-a întâmplat într-o tăcere deplină. 

Semnalul l-a dat cel din capul şirului. 

Au privit ţintă, metalic. Şi-au lovit toţi odată. 

Crunt, fără o vorbă. 

Sanda primi pumnul în faţă, ca la box. 

Căzu ca fulgerată pe podea. 

Ploaia de lovituri venea de peste tot. 

Pumni, bâte, furtunuri. 

Se prăbuşiră toţi lângă perete. 

Vestimentaţia nefericitului Niţă accentuă furia. 

Potopul nu slăbi căteva minute. 

Furtunurile metalice intrară în carne. 

Miron Manega se încordă strivit. 

Din creştetul lui Cezar Ivănescu ţâşni sângele. 

Şuvoiul se prelinse pe mâna lui Adrian Dafir, căzut alături. 

Curând, erau ca purpura. 

Se auzi un zgomot de geam spart. 

Din stradă sosi o sticlă aruncată peste balcon. 

Înăuntru vălurea petrolul. 

La gură, un şomoiog aprins. 

Era un cocktail Molotov. 

S-a rotit de câteva ori pe podea şi s-a dus sub calorifer. Dar n

u s-a spart. Şomoiogul s

-a stins sub ochii celui care dăduse semnalul. 

Opri măcelul, îngrozit el însuşi. 

Unul a ieşit pe balcon şi a făcut un semn. 

Al doilea cocktail n-a mai fost aruncat. 

    Toţi ar fi fost arşi de vii. 

    Scrum.

    Afară, Bucureştiul ca un crematoriu.