5 iulie 4011

Azi, 5 iulie 4011, s-a descoperit cu exactitate cauza dispariţiei omului. Laboratoarele K.  au stabilit fără echivoc că declanşatorul uluitoarei dispariţii a fost banalul spiniduş cu liniuţă. Explicaţia e atât de simplă încât te miri cum de n-a observat-o nimeni până acum. Se ştie că, în general, spiniduşul e inofensiv. Dar devine catastrofal când are liniuţă mov, plasată olecuţă la stânga. Întâi a făcut prăpăd în Noua Zeelandă, dar a plecat din România. Uite cum s-a întâmplat. La o petrecere din anul 2011 s-a cântat de trei ori foarte frumoasa manea dar tu taci, taci, taci şi cu mă-ta nu mă-mpaci. Prima şi a doua oară nu s-a întâmplat nimic pentru că şlagărul a fost interpretat ca la carte. Dar a treia oară a explodat o notă cântată în falset. Cum asta nu-i de şagă, s-a pornit prăpădul. Nota muzicală s-a spart pe loc cu un zgomot asurzitor. Împrejur a împrăştiat fel de fel de schije şi aşchiuţe, inclusiv în rigoare şi fligorn. Un snop a pătruns în sol prin gaura aia făcută de Hilimon când stătea cu burta la soare pe-o pajişte extrem de verde. Poc ! şi s-a dus glonţ până dincolo, în Noua Zeelandă. La mijlocul distanţei s-a încărcat cu o energie misterioasă şi nu l-a mai putut opri nimeni. Cum în partea ailaltă a globului o neozeelandeză lipise urechea de gaură ca să asculte petrecerea, snopul a lovit-o drept în timpan. Din contact a rezultat un spiniduş cu liniuţă mov plasată olecuţă la stânga. Aşa s-a declanşat o colosală epidemie şi au murit toţi neozeelandezii. Apoi şi întreaga omenire. Picior de om n-a mai rămas pe planetă. Locul omului l-a luat cea mai apropiată fiinţă ca inteligenţă şi obiceiuri : mâţa. Care în două mii de ani a făcut ce-a învăţat la perfecţie de la om în ceilalţi două mii de ani de după Christos. S-au înălţat case, biserici, religii şi şcoli peste tot. Cea de peste drum e condusă de Neo Lizdăkina, urmaşa îndepărtată a celebrei Lizdăkina din Jurnalul mâţei Frăgezica. Deşi extrem de prudent, creatorul Hilimon a fost şi el răpus de un spiniduş cu liniuţă. Laboratoarele K. au stabilit că totul a fost prestabilit de Lizdăkina, mâţa mason. Care s-a comportat exact ca omul : l-a creat pe Dumnezeu după ce ea însăşi fusese creaţia Sa. Şcoala condusă de Neo Lizdăkina e foarte explicită în acest sens. În doi-trei ani de învăţătură serioasă se spulberă orice enigmă. Din ştiinţa omului s-a păstrat mai totul, inclusiv denumirile continentelor : Europa, America, Australia. Totul e extrem de bine organizat. De exemplu, vinerea încep totdeauna la şcoala de eminenţă Neo Lizdăkina conferinţe internaţionale extraordinare de comunicări ştiinţifice, eseuri şi studii europene fundamentale. Înregistrarea participanţilor e între 09:30 - 10.00. Deschiderea oficială e între 10.00 - 12.00. Masa de prânz : 12.00 - 13.30. Prezentarea lucrărilor pe secţiuni e între 13, 30 - 19.00, cu o pauză de cafea la 16.00 - 16,30. Cina festivă e la 20.00. Urmează noaptea de futai şi o nouă zi ştiinţifică având ca vârf concursul de eseuri Visul meu european. Comitetul ştiinţific şi de organizare format din 30 de membri ascultă cu mare atenţie, înregistrează audio şi video cei 18 concurenţi, apoi acordă premiile constând în bani şi reascultarea propriului eseu timp de un an :

- Disciplina financiară tip covrig : o abordare din perspectiva cataclismului economic global ;

- Disciplina organizaţională, financiară şi obstaculară : posibilităţi de recuperare a datoriilor pe timp de criză ;

- Modelul centru-periferie în teoriile de creştere negativă ;

- Noţiunea de "naţiune" din perspectiva Neo Lizdăkina şi contemporaneitatea ;

- Auditul financiar în sauditul global ;

- Creativitatea şi industriile creative la Figmund Sreud şi Eastern Partnership ;

- Protecţia proprietăţii private în viziunea Am În2t-o ;

- Platforma economic-ereditară la optimişti şi şeptimişti.

Într-o seară s-a întâmplat însă ceva extraordinar. Un cuplu de mâţe trecea strada pe la semafor. El în dreapta, cu un cercel în ureche. Ea în stânga, privindu-l nespus de încântată cu coada ochiului. Evident, după două mii ani de evoluţie şi mâncare bună, nu mai erau mâţele de altădată, mici şi fără educaţie. Erau mari şi deştepte cât omul de odinioară. Vorbeau una-alta şi râdeau întruna. Da vorbeau legat, frumos, cu verb şi cratimă clară, distinctă. Adică nu mai miorlăiau şi gata, cu asta au spus totul. Evoluţionismul lui Darwin şi-a făcut efectul şi la mâţe. Deodată s-a auzit însă ceva de le-a stat inima-n loc. Sunetul ce venea de pe trotuarul din faţă era chiar ăsta :

- Miau, miau, miau !

Da ştii cum ? Ţi se rupea inima ! O clipă, cuplul a rămas siderat în mijlocul străzii. Aşa ceva nu mai auziseră decât în filmele documentare. Ea a belit ochii cât para şi a rupt-o la fugă cu braţele întinse. S-a aplecat şi haţ ! a luat de jos o mogâldeaţă.  Da iute de tot şi cu o bucurie de neînchipuit. Când a ajuns şi el, a rămas cu gura căscată. Pur şi simplu, ea avea în braţe un omuleţ.  Era flocos şi mic cât altădată un pui de mâţă. Dădea din picoruşe fălfa-fâlfa ca şi când văzduhul nu exista. Îl ridică în faţa ochilor şi exclamă uimită :

- Vaaaai, ce mumos e !  Ia uite şi tu !

Omuleţul se-ntinse fericit şi repetă tulburătoarea rugă :

- Miaaaau, miau, miau, miau !

- Eiiiiii ! se topi fata de tot. Hai, mă ! îi zise partenerului. Hai să-l luăm acasă !

Aşa înţeleg că s-a şi întâmplat : l-au luat acasă. Părinţii au rămas nevăzuţi pe un postament înalt. Sus, după un gard nedesluşit de tuia şi scânduri ca putrigaiu. Din ochi le picau lacrămi cât mărgăritarul. Au privit lung cam o oră. Dar n-au aflat niciodată încotro s-a dus omuleţul scăpat printre stinghii.