Semnifonificaţii
de Adio Georgescu
M I N E R I A D A
- 14 iunie 1990 -
Cezar Ivănescu, ultimul mare poet al lumii, povesteşte mineriada ca pe-o donqijoiadă. El ingenioso hidalgo relatează groaznica păţanie ca Alonso Quixano (sau Quijano), alias Don Quijote de la Mancha. Înainte de revoluţie, rătăcitorul cavaler fusese redactor la revista Luceafărul. Dat afară de securistul Mircea Dinescu, ajunge la Baricada lui Eduard Victor Gugui şi vărul Adrian Iuraşcu, actual primviceşef la Forţa Civică, făcută cadou şefului Mihai Răzvan Ungureanu. Intrând la bănuieli şi cu Gugui, iute a rezemat clădirea gazetei pe dinafară. Ajunge la revista Anul 2000 din milostenia lui Adrian Dafir, om foarte asemănător lui Sancho Panza. Închipuindu-şi că omul şi trăieşte după cum scrie, va trece ulterior din uimire în uimire. Inclusiv asupra sublimului mod eroic în care povesteşte poetul ziua de 14 iunie 1990.
Înainte să urce la redacţia aflată la etajul trei al unui bloc vechi de pe bulevardul Magheru, don Cezar spune că s-a preumblat printre minerii din Piaţa Universităţii. Iute la minte cum e, a înţeles dintr-o privire cam ce se-ntâmplă. Apoi s-a şi apucat de treabă cu exactitate militară. Întâi a venit fuga fuguţa la redacţie. Şi le-a spus oamenilor clar ce-i de făcut şi nefăcut în cele vremuri tulburi : să stea cuminţi, să nu iasă pe balcon şi, mai ales, să nu huiduie. Sosise şi Adrian Dafir, făcut la repezeală vicepreşedinte al Societăţii Scriitorilor Români. Da văzuse un omor în Piaţa Universităţii şi era galben ca turta de ceară.
În fine, ştiţi cum e. Viaţa-i una, licenţa poetică alta. Societatea Scriitorilor Români era un soi de fata morgana cu post de vicepreşedinte. E din specia a fost odată ca niciodată. Reală era gazeta Anul 2000, unde Adrian Dafir îl făcuse la repezeală director onorific. Tot el a interzis ieşitul pe balcon şi huiduitul otrepelor din stradă. O clipă n-a gândit că episodul se va lămuri peste douăzeci de ani într-un roman omnivor.
Cezar Ivănescu a făcut ce fac marii poeţi : a ieşit pe balcon şi s-a pus pe huiduială cu alţi trei. Descoperit, s-a-ntors iute înlăuntru cu ochi rătăciţi şi vorba gâtuită. Adriane ! a îngăimat. Urcă la noi ! Cine ? Minerii ! Iară poetul continuă eroica proză. Când au ajuns sus, m-am aşezat bărbăteşte cu pieptul în uşa lovită cu răngi şi topoare ! Ca fost boxer, îi lămuream pe dată ! Da una-i una, alta-i alta. După primii zece agresori făcuţi praf, urmează totuşi alţi zece. Nu-i greu de presupus care pe care. În episodul real, poetul e şi om real. Tremurând ca varga, s-a retras lângă redactoriţa Alexandra, fată de 45 kilo dacă bea apă dimineaţa. Don Cezar avea cam două kilo mai mult. Dar totul e posibil când inimosul urcă pe Rocinanta.
Se ştie ce-a urmat. Lovituri cu pumnul, bâta, furtunuri cu cap metalic. Unul sparge o venă pe capul poetului. Într-o clipită e purpură. Duşi pe scări, fiecare primeşte câte un năprasnic pumn în coaste. Şi profesionist, evident. Acum se ştie : domnul Ion Iliescu nu lucrează cu amatori. O suflare nu s-a mai auzit până-n bulevard. La poliţia din Ana Ipătescu au ajuns în dubă. Masă cu poliţişti şi registru în fundul curţii. Nume, prenume, adresă etc. Miron Manega, alt redactor, nu mai are geanta cu acte. I-au luat-o minerii. Lui Adrian Dafir i-au şterpelit ceasul. Sfărşit, don Cezar se aşează lângă un zid. Dafir îl priveşte cu o uimire de nedescris. Sleit, panoramează ograda. Pe-o uşă iese unul ce pare poliţist în civil. Îl opreşte, arătând poetul însângerat. Uite ce i-au făcut lui Cezar Ivănescu ! zice, fără să-l audă minerii. Alta-i însă povestea poetului. El ingenioso hidalgo spune că Adrian Dafir s-a avântat eroic în mijlocul curţii, răcnind : Uitaţi ce i-au făcut poetului Cezar Ivănescu ! Aşa că poliţistul în civil a reintrat în clădire. I s-a aflat ulterior numele : Ştefan Teriş. S-a-ntors cu ordinul comandantului de a fi duşi la spital.
Adevărul e bun măcar acum : afară plouă. Picuri grei sună pe tablă. Literaţii - împrăştiaţi ca negura. Ion Iliescu n-a plătit niciodată. Miron Manega e aproape sănătos. Cezar Ivănescu a murit. Adrian Dafir n-a scris despre mineriadă. Fals ori adevărat, cam asta-i lumea. Eroică, mare. Şi merge din uimire în uimire.
În fine, ştiţi cum e. Viaţa-i una, licenţa poetică alta. Societatea Scriitorilor Români era un soi de fata morgana cu post de vicepreşedinte. E din specia a fost odată ca niciodată. Reală era gazeta Anul 2000, unde Adrian Dafir îl făcuse la repezeală director onorific. Tot el a interzis ieşitul pe balcon şi huiduitul otrepelor din stradă. O clipă n-a gândit că episodul se va lămuri peste douăzeci de ani într-un roman omnivor.
Cezar Ivănescu a făcut ce fac marii poeţi : a ieşit pe balcon şi s-a pus pe huiduială cu alţi trei. Descoperit, s-a-ntors iute înlăuntru cu ochi rătăciţi şi vorba gâtuită. Adriane ! a îngăimat. Urcă la noi ! Cine ? Minerii ! Iară poetul continuă eroica proză. Când au ajuns sus, m-am aşezat bărbăteşte cu pieptul în uşa lovită cu răngi şi topoare ! Ca fost boxer, îi lămuream pe dată ! Da una-i una, alta-i alta. După primii zece agresori făcuţi praf, urmează totuşi alţi zece. Nu-i greu de presupus care pe care. În episodul real, poetul e şi om real. Tremurând ca varga, s-a retras lângă redactoriţa Alexandra, fată de 45 kilo dacă bea apă dimineaţa. Don Cezar avea cam două kilo mai mult. Dar totul e posibil când inimosul urcă pe Rocinanta.
Se ştie ce-a urmat. Lovituri cu pumnul, bâta, furtunuri cu cap metalic. Unul sparge o venă pe capul poetului. Într-o clipită e purpură. Duşi pe scări, fiecare primeşte câte un năprasnic pumn în coaste. Şi profesionist, evident. Acum se ştie : domnul Ion Iliescu nu lucrează cu amatori. O suflare nu s-a mai auzit până-n bulevard. La poliţia din Ana Ipătescu au ajuns în dubă. Masă cu poliţişti şi registru în fundul curţii. Nume, prenume, adresă etc. Miron Manega, alt redactor, nu mai are geanta cu acte. I-au luat-o minerii. Lui Adrian Dafir i-au şterpelit ceasul. Sfărşit, don Cezar se aşează lângă un zid. Dafir îl priveşte cu o uimire de nedescris. Sleit, panoramează ograda. Pe-o uşă iese unul ce pare poliţist în civil. Îl opreşte, arătând poetul însângerat. Uite ce i-au făcut lui Cezar Ivănescu ! zice, fără să-l audă minerii. Alta-i însă povestea poetului. El ingenioso hidalgo spune că Adrian Dafir s-a avântat eroic în mijlocul curţii, răcnind : Uitaţi ce i-au făcut poetului Cezar Ivănescu ! Aşa că poliţistul în civil a reintrat în clădire. I s-a aflat ulterior numele : Ştefan Teriş. S-a-ntors cu ordinul comandantului de a fi duşi la spital.
Adevărul e bun măcar acum : afară plouă. Picuri grei sună pe tablă. Literaţii - împrăştiaţi ca negura. Ion Iliescu n-a plătit niciodată. Miron Manega e aproape sănătos. Cezar Ivănescu a murit. Adrian Dafir n-a scris despre mineriadă. Fals ori adevărat, cam asta-i lumea. Eroică, mare. Şi merge din uimire în uimire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu