11 septembrie

   Deasupra cimitirului spânzură soarele ca legat de-o funie. Abia pâlpâie de zile-ntregi. Ieşit în alee, Cezar Ivănescu priveşte în vale. De sub dâmb urcă un om ca Toma Nour. Îl recunoaşte şi se bucură : e Mihai Eminescu. Omul care, ca moş Neculai Prună, a fost la Blaj. Bătând un cuiu cu barda, moşul l-a îndoit. Mirat se uită ucenicul. Cearcă din nou, dă o lovitură şi iar îl strâmbă. Amu, a zis moşul, îi lângă mine şi ştiu ce-aşteaptă ! Cine ? a săltat ucenicul. Diavolul ! Aşteaptă să sudui ca să mă însemne la răbuş. La prima lovitură s-au dus glonţ amândouă : cuiu şi sudalma. 

     - Salut, Cezărică ! zise Mihai, aşezându-se.

     - Salut, Mihăiţă ! răspunse Cezar, luminat.

     - Ţi-am adus ceva de mâncare...

     Luă Cezar, mâncă. Se dezvăli ceriul deasupra bisericii.

     - E adevărat ? întrebă Mihai. Piere Capela Sixtină ?

     - Piere. Intră acolo om din tot colţul lumii. Puzderie, mii zi de zi. Praf e Michelangelo numai din respiraţie.  E ca întreaga Terra. Larga-i cupolă e tot mai strâmtă pentru opt  miliarde de suflete. Pârâie tot. Ozon, tei, frunză, om, rânduială...

      - Mai ţine mult ?

     - Oleacă !

Sări un gândac din verdeaţă. Sub un tufişu se tupilă.

     - Vine dechemvrie ! grăi Mihai. Şi nimeni nu vede !

     - Nu vede !

     Privi Eminescu ţărna, ceriul. Zise, mirat :

     - De ce-ai murit, tu, Cezare ?

  - Aveam bronşită tabagică. Şi mi-au dat ce-i interzis : furosemid.

      - De ce ?

     - De proşti !
     - Hm ! Eşti sigur ? 

     Din vale urcă alt om. E în işlic, giubea, taclit. Ciubuc lung cu imane de chilimbar. Are pe cap un fel de tricorn, pălăria în colţuri. E pe-acolo şi Maica Precista. Vezi toate acestea cu o condiţie : să te uiţi atent.