20 iulie

   Nu ştiu dacă aţi auzit povestea lacrimei care a străbătut planeta. Nici eu n-o ştiu povesti prea bine. Dar am un avantaj : o am văzut-o cu ochii mei. Uite cum a fost. Erau cam două ore, două şi ceva după răsărit. Aşa frumos era pe-afară, de credeai că ziua de-alaltăieri trăia încă două zile pe pâmânt. Văzând asta, stăpânu Hilimon a făcut ca mama când mă muta de colo colo. M-a luat cu mâna de ceafă şi m-a băgat în coşuleţul de primblare. Soarele era cam pe-acolo unde sfântul duh măsoară vama văzduhului. În fine, sus coşuleţul şi haidam la vale. Da în dreptul tufei de brustur mi-a stat inima. Privind printre stinghiile gardului, o am văzut ceva nemaipomenit : sânul Vafinedei din Vardiştihe dormea în căuşul palmei lui Aliţă Şnur. La aşa o privelişte, şi sfântul Mina ar fi întredeschis un ochi. Apoi ne-am continuat drumul. Da parcă totul era altfel, fără să pricep clar cum. Până la tăpşan ne-a însoţit o ceată de zoraptera. Erau şi albine, bonzari, lăcuste şi alte nelămuriri ce taie văzduhul ca şi cum n-ar fi. O pală de vânt dădu aeriana escortă de-a tumbealeacul în hotarul de cătină. Odată ajunşi acolo, s-au apucat toţi de îndopat ca apucaţii din floarea ca neaua şi bobiţele roşii ca răsăritul. Hop ! a sărit şi stăpânu un şanţ către imaş. Şi gata, ne-am întins amândoi cât zarea. Din dreptul genelor, tăt imaşul pare sub dreapta lui Dumnezău. Sânziene cât lumea. Sancta Diana de iunie, la deschiderea cerurilor. Sub gheruţele mele şi cămeşa stăpânului Hilimon, vrafuri-vrafuri de ierbi vrăjitoreşt. Parcă dorm, da nu-i aşa. În realitate, fac legătura între tărâmul de ici şi cel de dincolo. Sau cele, că nu se ştie câte or fi. Nu le ştii numărul. Rădăcina ierbii de vrajă e de la Mercur. Frunza şi creanga de la Marte. Floarea e de la Sirius. Sămânţa e din Lună şi fructul din Soare. Uite angelica şi ici mătrăgunile. Alături, iarba şarpelui. La umbra socului şade un drac, Asmodeu şi nu mai ştiu cum. S-a-ntors de nu se ştie unde şi iarba fiarelor. Da se ştie distanţa : şase ape. O culegi noaptea, toată, fără să uiţi un fir. O pui într-un vas cu aghiazmă luată de la nouă bisearici. Şi gata. Nu mai ai nicio treabă. Descuie orice încuietoare de fier, lacăt, lanţ sau legătură păzitoare de comori. Ca să găseşti iarba fiarelor în întuneric, foloseşti fulgora lanternia, hemiptera cu care citeşti ziarul noaptea în Guineea. Dacă-i ştii anatomia şi-o ţii cum trebuie, fulgora lanternia luminează ca ziua. Importantă e însă ordinea în care o apuci de pillow, tarsus, gizzard, cexa. Nu invers, pe dos, că nu merge. În toloaca de ierburi şi lanternia era şi o puzderie de cărăbuşi claie peste grămadă cu orthoptere, lăcuste, călugăriţe şi un neam de mantophasmatodea gladiators cu veri şi cumetri la un loc. Şi unul de isoptera, termite ieşind de la doi-trei metri din scoarţa pământului. Una  avea botul plin de perowskit, magneziu cu care te ia somnul. Aşa s-a dat de gol că sosea chiar din zona magmei vulcanice : Plume. Întins pe burtă, stăpânu Hilimon citea foarte liniştit micul tratat de eleganţă, o cărticică foarte bună. Da cam stranie : are două începuturi. Unul e Cum să fii o lady. Iar cel din partea ailaltă e Cum să fii un gentleman. Treabă serioasă, traducere din engleză. Apoi pe tăpşan a apărut o gnişcocoriţă atât de neobişnuită încât pare inexistentă. A săltat cu acordeon cu tot de sub un ciulin acuzat de crimă în ţara de baştină. Fusese condamnat la moarte, apoi graţiat şi exilat în România. Unde s-a recompus, în general, din halfil, fulgora lanternia, osul hioid, litera ţuţurug, carmeol şi cinabru. Când a-ntins gnişcocoriţa acordeonul, a stat vântu-n loc. Aşa dumnezăiască muzică n-am auzit de la duhul sfânt încoace. Ca-n rai tresăltau clapele harmuşcăi apăsate de picioruşele gnişcocoriţei. Are multe-multe, da n-am stat să le număr. A cântat psalmi, Vivaldi, Bach. Atunci s-a întâmplat minunea. Din ochiul stăpânului Hilimon a picat o lacrimă care a străpuns tot geoidul, întreaga Terra de-a curmezişul. Şi a ajuns hăt dincolo într-o mahala din Auckland, Noua Zeelandă. Aici a ieşit brusc într-o grădină unde prăşea un băştinaş. Şi l-a pocnit drept în călcâi, ca pe Ahile. Normal că a strigat ăsta au-au-au. Cam neînţeles, da aşa tare, c-a ieşit vecina la poartă. Care a văzut ce şi cum s-a întâmplat. Din călcâi, lacrima a străbătut întreg trupul omului, inclusiv osul hioid până la ochi. De-acolo a ieşit din nou cum ştim : lacrimă. De plâns, râs - nu se ştie. Important e că a picat iară pe pâmânt şi-a luat-o imediat la goană îndărăt. Să fi durat vreo oră până a ajuns în România şi-a reintrat în ochiul stăpănului Hilimon. Era zdravăn atinsă de realgar, rodocnozit, spinel şi starea de izostazie. De-aia nu cred că-i recomandabil s-asculţi gnişcocoriţe cântând la acordeon. Mai mult, pe tăpşane cu ierburi vrăjitoreşti. Efectul e greu de contracarat. Sau imposibil.