Cezar Ivănescu e de dincolo şi ici la Hayastan. Din Dante, Berlad, Eminescu. Sânge de Iaşi şi-oleacă de Tirana. Şi dintr-o mahala în centru de Bucuresci. Unde, zice un poet, are casă de turnător la secu. Da fără telefon. Nu se ştie cum, unde turna. Despre una, despre alta. Inclusiv revelaţia evadatului în ţara mea tunsă chilug. Avea Cezar slujbă bună de literat, redactor de gazetă. Plus lucşii din neuronul lumii : un briceag în buzunar şi-o ţeavă în geantă. Scurtă, metalică. Bună şi la cenaclul foarte literar Numele poetului. Unde era pământ, foc, apă. Că de n-ar fi, nu s-ar povesti. Iambi, stiluri, ţigări. Membri iscusit aleşi. Da şi pe sprânceană. Unii, viitori redactori ai năpăstuitei reviste Anul 2000. Chiar nu ştii ce-i mai bun de mestecat : guma sau o enigmă ? La revoluţie, Cezar Ivănescu e dat afară de la gradata revistă Luceafărul. Un timp, reazemă zidurile gazetei Baricada. Amanta fondatorului Eduard Victor Gugui, o americancă picată din ceruri, stă în România ca pe ghizdul fântânii. E şi puhoi de turişti sovietici, francezi şi alte neamuri lipite ad-hoc de revoluţie. Acu, ce să zici ? Poveşti, adevăr, scenarii. Aşa-i şi cu Hristos : viaţă povestită de patru oameni. Fiecare cum a putut. La fel, altfel sau contradictoriu. O va spune cândva şi Dumnezeu. Creatorul omului şi-a dilemei cu oul sau găina. Imperatore Cezar e luat de lângă zid de Adrian Dafir, fondatorul revistei Anul 2000. Făcută cu bani împrumutaţi. Păi, de unde alţii dacă nu eşti turnător ? Nu eşti, nu-ţi vopseşte nimeni trăsura. Imperatore i-a adus fuguţa lângă el pe Miron Manega şi soţii Şerban. Redactori, poeţi. Iar Alexandra, secretară. Pe 14 iunie 1990 apare ca vizitator în redacţie şi nemţuitul român Vasile Niţă. Fugit în vest şi însurat c-o germănoaică. Reapare ca turist sau picat ca musca-n Tartaria. A arătat Dafir fereastra şi-a zis : Afară-i jale, prăpăd mare ! Staţi aici pitiţi ! Mucles şi nu iese nimeni pe balcon ! Apoi, de ! Ca omu. Cu excepţia lui, au ieşit toţi pe balcon. Buluc. Şi-a răcnit imperatore Cezar o dată : Huo ! Evident, după aşa imbold nu se face să nu zbieri şi tu. Aşa că au hăit toţi de-a huit bulivarul. Şi a urmat o istorie ca-n povestea lumânării : de se-ntâmplă s-o uiţi, arde până la capăt. Una suta mineri şi zece caschete albe s-au zgâit în sus ca la panaramă. Şi-au zis, cu mâna umbră : Iaca, na ! Hopa, că venim ! Au urcat şnur pe scara veche, întunecată. Înarmaţi cu răngi, furtunuri, topoare. Praful s-a ales de uşi, om şi întreg numele poetului. Rar s-a văzut aşa grozăvie. Capuri sparte, vaiet, coaste rupte. Sânge în valuri pe duşumele şi pereţi. O rândunea tehuie a intrat pe geam. Speriată de moarte, s-a lovit de zidul ca purpura. Hăcuiţi întruna, literaţii au fost luaţi de-o parte şi alta şi duşi pe scări până-n mijlocul bulevardului. Apoi şi la poliţie cu o dubă plină de alţi schingiuţi. La secţie era ca-n filmele cu tâmpiţi : victimele rămân, agresorii pleacă. Pe-o uşă dosnică apare un civil complet dezorientat. Priveşte curtea, hărmălaia. Dafir îl vede şi zice rapid, arătându-l pe Ivănescu : Ştiţi cine-i dumnealui ? Cine ? zice acela. Cezar Ivănescu ! Omul tresare, priveşte trăsnit. Apoi zice iute : Staţi aici ! A făcut stânga-mprejur, intrând pe-aceeaşi uşă. Reapare în prag după câteva minute. Hai, repede ! a zis. Vă duc la spital !
Nu s-a ştiut atunci cine e. S-a aflat după mulţi ani. Era miliţianul apoi poiiţistul Ştefan Teriş. În paralel, poet. Asta-i. Uneori e cer senin şi-n Tartaria. Citit invers, numele salvatorului e Şiret.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu