27 iunie

     Să spun drept, n-am mai trăit aşa o spaimă. Şi încă nu ştiu limpede ce, unde, cum a fost. Îmi aduc aminte că întâi m-am lipit de şopron. Apo am privit înlăuntru printr-o găurice. Din prima n-am văzut mare lucru. Mă rog : am văzut întuneric. Apoi am zărit-o pe Lizdăkina, mâţa mason. Sus era un pupitru ca la oameni. Şi ea acolo, cu mustaţa-n vânt. Arăta cerul şi grăia către auditoriul din beznă :

     - Ecce homo ! 
     - Aha ! zumzăi şopronul.
     - O fiinţă de lut !

     - Din vălătuci ?!! se minună cineva din sală.

    - E, na ! De unde vălătuci ?  Lut curat ! Vălătucul mai are o pleavă, un liant, un pai ceva. Omul - nimic ! 

     - Atâta ? Lut lut ?!!

     - Lut, bre !

     - Şi-oleacă de ţâfnă ! se auzi o voce de nicăieri.

     Nu ştiu de unde-a apărut brusc un spot de lumină. Şi s-a aşezat ca un ecran de-a latul peretelui. Pe el, un text ca oglinda. Am vrut să-l citesc cu ambii ochi. Da nu puteam de găurice. Ţinea unul deschis, unul închis. Ca să ştiu ce se-ntâmplă, i-am deschis o clipă pe-amândoi odată. Ciudat, cu doi ochi vedeam mai prost decât cu unul.

     Când Ubos s-a apropiat de coasta Longobardiei, i-a trimis ducelui Dyrrachiumului 24 de soli înveşmântaţi cu platoşe şi cuirase de aur, însoţiţi de contele Tzerpenterios şi de Ilias, care la Thesalonic fugise de lângă împărat. Aceştia i-au vorbit ducelui în felul următor : "Află, duce, că stăpânul nostru, Ubos, este gata să ajungă şi să aducă de la Roma stindardul de aur al sfântului Petru. Mai află că el este comandantul întregii armate france. De aceea, să te pregăteşti să-l primeşti într-un chip pe măsura puterii lui pe el şi trupele pe care le conduce şi să mergi în întâmpinarea lui".

     Visam, eram trează ? Habar n-am. Poate să fi aţipit niţel. Din şopron s-a auzit, tot mai stinsă, vocea Lizdăkinei :

 - La sfântul Petru, nota de subsol spune că izvoarele occidentale nu confirmă afirmaţia Anei Comnena, cf. Liubiarski, n. 1001.
     Dintr-un colţ, o voce stingheră întrebă :

     - Ce-i sub platoşa de aur ?

     - Piele !

     - Şi sub piele ?

     - Care piele ?! se miră Lizdăkina. Şi asta-i tot lut !

     Atunci, cred eu, a venit răsăritul. Da l-a crăpat un fulger drept în două. Când mă uit, asta e. Era să leşin. Între orizont şi cer erau nişte nori ca lutul. De fapt, toată panorama era ca un cer de vălătuci. Sau chiar asta era.