16 ianuarie

    Mă perpeleşte un mister : cine-o fi tata ? Să mă duc şi eu să-i spun săru mâna şi la mulţi ani. La oameni e fără echivoc. Au acte, alea alea. La mâţe e şi simplu şi complicat : cine-o prinde, ăla e. Astfel n-avem tată, suntem orfane din naştere. E cam straniu, da asta e. Taina lui Dumnezeu. Nu cred ca misterul să-i încovoaie şi pe cotoii Hamad şi Andreluşa. Umbă bezmetici cât ogradă să-nveţe mersul pe bicicletă. Unul e sus, ălaltu împinge de portbagaj. Şi hurrrrrr ! gata pozna. S-a dus biciclul drept în cuşca lui Vadim. Iese cânele şi zice, crezând că-i doar unu : 
     - Bă ! Ia stai...
     Da văzând că-s doi, a şi-ntors-o :

      - Ia ziceţi ! Voi aţi fost la Ierusalim ?

      - Ce să cătăm acolo ?

      - Cum pe cine ? Pe tata !

     Hm ! Ciudat : ăsta-mi citeşte gândul, dilema. Ba chiar dă şi un răspuns : acolo-i tata tuturor. La câini e la fel : orfani de mititei. Zic însă cu sinceritate : nu ştiu clar cum e. Da parcă-i mai bine având un răspuns. Acum poate pica iar acelaşi nor alb peste mahala. Ştiu cât de cât că-i de la  părintele tuturor orfanilor : Doamne Doamne, ceresc Tată.