Scrisoarea grămăticului cătră neamul românilor

     Ce bine e la Tine, Doamne !

     Slavă Ţie, Doamne, Dumnezăul meu !

     La Tine-n raiu sunt, Doamne !

     Vămile văzduhului toate urcat-am.

     A vorbirii în deşert.

     A minciunii.

     A osândirii, clevetirii şi judecării aproapelui.

     A lăcomiei şi beţiei.

     A lenevirii.

     A furtului.

     A iubirii de arginţi.

     A cametei.

     A nedreptăţii.

     A zavistiei.

     A mâniei.

     A mâniei şi iuţimii.

     A pomenirii de rău.

     A uciderii.

     A vrăjitoriei.

     A desfrânării.

     A preadesfrânării.

     A sodomiei şi gomoriei.

     A ereziei.

     A zgârceniei.

     A idolatrizării demonului.

     A sulimenirilor.

     A fumatului.

     A simoniei.

   Smerindu-mă şi venindu-mi în sine după această vedenie, întâmplă-se ceea ce e scris să se întâmple.

     Şi să meargă în acelaşi loc Neprihănirea.

     Şi Pudoarea.

     Şi Înfrânarea.

     Şi Neîntinarea.

     Şi Modestia.

     Şi Ruşinea.

     Şi Cinstea.

     Atunci am început a socoti bine cine sunt şi unde mă aflu.

     Şi unde să fi fost în altă parte decât numai pe patul din casa mea, pe care am dormit cu multă dulceaţă.

     Dă viaţă fratelui meu !

     Românului viaţă şi raiu dă-i !

     Şi iartă-l, Doamne, pe grămăticul care plânge !