25 noiembrie
   Sub cais, oleacă la stânga, cotoii Hamad şi Andreluşa beau un rachiu cu Vadim. Cioc-cioc şi hai noroc ! Sunetul paharelor nu doară că-i tare plăcut, da mai arată ceva : motanii şi cânele s-au împăcat de mult. Cum, când - n-oi fi observat eu. Stând răşchirat pe-un putrigai de lemn, Hamad povesteşte şi răspovesteşte snoave de-ale lui.

      - Da ştiţi când era asta ?

      - Când ? mări ochii Vadim. 

      - Era pe-atunci când nu se inventase oglinda...

      - Nu ?!! Şi la ce se uitau ?

      - Cum la ce ?!!
      - Da, bre ! De unde ştiau cum arată ?
      - Cum de unde ?!!...
      - Da, vere ! De unde ?!!
      - Taaaare prost mai eşti ! Se uitau unu la altu...

      - Şi ?

    - Îşi spuneau unul altuia dacă-i alb, negru, tărcat, buzat, făt frumos, leana cosânzeana...
      - Serios ?
      - Aşa era pe-atunci. Ştiai chipul tuturor, nu şi pe al tău !

      - Hai, las-o !

      - Da, da, da !

    Tocmai atunci trecea pe drum Aliţă Şnur cu o ţâţoasă tinerică, abia ieşită la aer. Nu mai ştiu care şi cum era, că abia i-am zărit printre stinghii. Da ştiţi clar cum e Aliţă. Are aşa un lugu lugu de-acasă până-n târg, că rar nu-i pică. Nu mai zic de vrăjeala din centrul târgului şi pupa pupa de l-a-ntors. Şi gata socoteala. Cine nu ştie cum şi ce, îi spun eu : toată noaptea  hâţa - haţa. Şi o dată dimineaţa.

      - Auzi, fă ? zise Aliţă făcând încălzirea pe drum. Cică au fost vremuri când doi motani şi-un câne, ca să se-mpace,  beau un păhărel de rachiu sub un cais...

      - Hi, hi, hi ! râse ea, încântată.

      - Da, da, da ! 
      - De mult asta ?
      - Cam de pe-atunci când nu exista oglindă...

      - E, na ! Şi la ce se uitau ca să vadă cum îs ?

      - Uite-aşa !
      - Cum ?!!
      - Se uitau fix unu la altu ! grăi Aliţă, privind-o ţintă.

      Evident că fata se pierdu îndată ca vai de capu ei. Neştiind cam ce e, cum şi ce se-ntâmplă aşa, deodată, suci ochii aiurea încolo şi-ncoace. Da ce să-i mai faci ? Nu ştii când, unde, cum. Da odată şi-odată tot se-ntâmplă. Totuşi, aşa turburată cum era, fata puse o întrebare cât de cât normală :

      - Da nu era şi pe atunci o apă, un izvor ceva ?

      - Cum să nu ? Se uitau acolo zi de zi...

      - Şi ?

      - Păi, nu ştii ?
      - Ce ?
      - În apă se vede doar un chip vălurit şi misterios ca picat din ceruri...

      - Aha !
      Şi, privind-o iarăşi drept în ochi, adăugă Aliţă :

      - Un chip aşa, ca de la Domnuzeu ! 
      E, la faza asta, fată abia mai îngăimă :
     - D'te, mă, de-aici !
     Şi hup ! atuncea hupa-hop ! Am auzit ceva din vârf de stâlp. Asta e. S-a întâmplat ce s-a mai întâmplat. Iar picase madam Hupăl Pupăl din colţ de cuib.