14 septembrie

     Urcă dâmbul, cu un catastif la stânga, Apofasisticos. Adecă ales, de istov, cuvânt carile nu să mai poate întoarce. Zis şi Zero Turbulenţe. Umbra, ca scaiul în urma lui şi preste crucile cimitirului. Se opri lângă una, citi. În spate, cavou falnic, de om gospodar. Urdzit din marmură albă pe dinafară, înlăuntru materie de metal vărsată a fi să vedea cari metal decât custoriul mai scumpă şi mai grea. Alături, mormânt simplu. Cruce de lemn pe-o ridicătură de pământ. Deasupra, doi palizi privesc spre Apofasisticos. Carele din mers întrebă :

      - Acela dintre voi care-i Cezar Ivănescu ?

      - Eu ! zise unul, ardicând sprânceana.

      - Şi unde ţi-e mormântul ?
     - Ici ! arătă ţărna de sub el.

     - Atâta numa-i ? 

     - Atâta !

     - Şi dânsu cine-i ? arătă spre celălalt.

     - Mihai Eminescu !

     - Aha ! Pe la neamuri ? se adresă aceluia, direct.

     - La neamuri ! Ia şi matale ! zise Mihai, întinzând ceva.

     - Ce să iau ?

     Arătă poetul mâncarea, zicând :

     - Iată pominocul jertfii mele şi, cu acesta împreună Dimitrii Cantemir, pre tot pre mine spre jertfă mă dau ! Amin !

     Luă Apofasisticos, gustă. Apoi zise :

     - Bogdaproste ! Da am o reclamaţie...

     - De la cine? se miră Eminescu.
     - De la vecin ! zise Apofasisticos, arâtând falnicul cavou. Zice că să mai sape...

     - Ce ?

     - Mormântul lui Cezar. Să-l facă mai adânc. Coşciugul - trei metri mai jos...

     - De ce ?

    - Aşa se cade. Să fie sub al vecinului. De : primar, om de vază... Ce zici ? grăi cătră Cezar. Te laşi mai jos ?

     - Păi, ştiu eu ?!! se miră poetul.
     - Hai ! zise Apofasisticos. Intrăm, vedem, măsurăm...
     - Ce ?
     - Cavoul vecinului....

     Intrară. 
   Întâi e o scară a numerelor dezvălitoare. Cu sentenţii, tâlcuiri străine ca-n Istoria ieroglifică. Gaură mare, în doaăospredzece părţi împărţită.  Vestibul, holuri cu toalete. Sufragerie, dormitor. Piscină cu săruri şi ierbi desfătătoare. Aeroport cu maşini, elicopter, avion. Nilul se răvarsă pă didisubt. Aşijderea Dunărea cu munţi doi spre câmp, doi spre apă, cât nu zmei şi lei a fi să părea. Acmu a patru zmei arc sclipuit de marmure foarte frumos sclevesit în sus să rădica. Zid cu zimţi în giur împregiur încongiura.

     Zise Apofasisticos cătră poet :

     - Ce zici ? Săpăm ? Îţi dai coşciugul mai jos ?

     - De ! răspunse Cezar, încurcat. Eu preste mine aer, subt mine ţărnă !

     - Aşa !

     - Iară în mine nemică lucru de materie nu am, fără numai duhul carile mă poartă !

     Ieşiră.
     Din vârv, mai jos să vide cetatea Iaşului. Dară aşe era, iară oraşul şi casele oraşului ce era întrînsa, pre amănuntul, cine poate povesti ?