DING DANG

      În care nu există viaţă şi moarte. Există doar ceva dincolo de viaţă şi moarte : iubirea

       Nu se mai ştie clar dacă Şchioapa era aşa din naştere. În sat nici nu te gândeşti la aşa ceva. E şchioapă şi gata. Aşa-i de la Dumnezeu. Că-i din naştere ori o boală ceva, n-ai timp să gândeşti. Şi nici rost. Nu schimbi nimic dacă afli. Cert e că n-o mai ia nimeni de nevastă. Era în sat şi un bărbat şchiop. Da mai în vârstă şi însurat de mult. Are şi copii mari. Cam proşti, da asta e. Sunt ai lui. Poftim, ăla mare chiar merge la horă. Joacă răstit, aşa cum vorbeşte, da nu-i bai. Nu-l întreabă nimeni ce note avea la aritmetică. Şchioapa nu merge la horă pentru că-i prea ruşinoasă. Aude muzica, acordeonul. Linga dinga ho. Parcă ar juca şi ea. Da ce să-i faci. Nu poate. Stă şi ascultă de-acasă. Uneori aruncă o privire pe furiş în lungul drumului. Trece un flăcău spre horă. E din sat, da a plecat la oraş la şcoala profesională. Trebuie să fie ceva straşnic dacă se duc acolo mai toţi. Atrage ca un magnet exotic, nemaivăzut. Nu ştie clar ce-i şcoala asta, că n-a văzut-o niciodată. Şchiopii nu sunt primiţi, n-au ce căuta acolo. Ca să te duci cu trenul să te uiţi, e scump. Ăsta, flăcăul de pe drum, se vede treaba că are şi bani. A venit în concediu cu trenul. Sigur mai are vreo două sute de lei. Clar că-i merge bine. Are cămaşă nouă, pantaloni evazaţi, ceas la mână. Mai rar în sat aşa ceva. De unde bani în sat ? De la colectiv ? Ete, na ! Munceşti o zi şi-ţi dă câteva procente. Vreo zece cinşpe. Rar o zi într-o zi. Se întâmplă asta la prăşit. Într-un an, şeful de echipă chiar a pus trei zile într-o zi. Ai muncit una şi ai trei la plată. N-a priceput niciodată cum se poate. Ai prăşit o zi, nu trei. Cum să numeri o zi de trei ori ? Da nu-i rău deloc să ai trei în una. Chiar e grozav. Probabil de-aia nici nu s-a mai repetat. Colectivul nu-şi permite grozăvii. Se-ntâmplă asta la oraş. Numa că şchioapa nu-i de profesională. Filtru limpede, selectiv. Da-i bună la prăşit. Nu-i complicat s-o descrii. Şi nici n-are rost s-o descrii complicat. Merge aşa, simplu, într-un călcâi sucit. Îl aruncă nu ştiu cum pe lângă ea de-ţi vine să râzi. Copiii chiar râd pentru că ei cred că şchioapa glumeşte. Vrea ea aşa, să-i facă să râdă. Abia când se mai măresc înţeleg. Da-i cam târziu şi fără sens. Pricep toţi şi n-o ia nimeni de nevastă. De-aia nu merge la horă. În sat nu mai e unul singur şi ca ea. Şchiop, mut, ciung, cum o fi. Nu-i niciunul. A apărut cineva mai târziu. Făcuse profesionala şi s-a-ntors ciung acasă. Lucra în uzină la strung. La care nu te poţi opune când vine necazul. Într-o zi, un ax conductor i-a agăţat mâna. Mă rog, ceva care se-nvârte. Harşti ! harşti ! harşti ! I-a rupt braţul într-o clipită un pic mai jos de cot. L-a durut tare de tot. În fine, s-a dres cumva şi i-au pus proteză. Apoi s-a-ntors în sat. Da treaba e că se-nsurase înainte de necaz, când nu era ciung. Avea şi un copil, a venit nevasta după el. Aşa că Şchioapa n-a avut noroc aşa, deodată. A mai durat ceva timp. Povestea începe când lui moş Tircă, meseriaşul satului, i s-au însurat toţi copiii. Era mai vrâstnic, mult mai mare ca ea. El cu barbă albă, şi ea de nici treizeci de ani. Da stătută rău de tot. Cum se-ntâmplă, ce nevoi are femeia, de ce şi cum - astea nu-s chestii de vorbit în sat. Treaba e că asta e. S-a uitat moş Tircă la ea şi gata. A luat-o la el acasă şi hâşti, ţâşti, bâşti. A făcut şchioapa o fată. Apoi încă una, că moş Tircă n-avea timp. Da rapid, ca la război. Una după alta. Moşul mai fusese însurat şi îi murise nevasta. Cu care avusese un băiat care, la rându-i, a făcut cu muierea lui paisprezece copii. Între al treilea şi al nouălea s-au certat şi despărţit de câteva ori. Odată, când erau despărţiţi, s-au întâlnit în colţ la cooperativă. Servise el o şliboviţă acolo, pe cerdac. Da şi ea un kil de vin fiert acasă, dres cu un vârf de piper negru. S-au certat omeneşte, privind drumul ca şi cum nu e. Mânca-mi-ai un căcat ! conchise ea, hotărâtă. Mânca-mi-ai şi tu trei ! a zis şi el pe loc. Stană a rămas un ţânc trimis de mă-sa după chibrituri. A tot râs şi s-a minunat până acasă. Ascultând povestea, au râs şi părinţii privind în grindă. E normal şi simplu de explicat. În sat rar avea unul radio, dar-mi-te televizor. Ce să vezi, de ce să râzi ? Mai vine plodul cu o noutate. Aşa a crescut moş Tircă încă două fete. S-a ţinut biiiiine de tot. La 80 ani încă bătea drumul cu coghiliţa pe umăr şi căldările zăngănind. Sus în deal, unde şedea el, nu era apă. Vrea nu vrea, cald frig, cobora la fântâna din colţ. Se întâlnea acolo cu câte unul venit în concediu de la oraş cu pantaloni evazaţi. Ce mai faci moş Tircă, matale eşti ? Da tu a cui eşti, că nu te mai cunosc. Eşti a lu... ? Da, moş Tircă, eu sunt ! Phiiiiii ! da ce-ai mai crescut ! Cât e ceasu ? zicea el, ca să vadă dacă ai ceas. Dacă aveai, brava, om gospodar, căpătuit. Dacă nu, hm, mai vedem. E timp, nu s-a sfârşit lumea. Şi învăţătoru din sat avea acelaşi obicei. Cum te-ntâlnea, îţi punea întrebarea fundamentală : Cât e ceasu ? Apoi te lua cu alte chestii. Cum stai cu penuria ? spunea, iscodind peste garduri. Pe-atunci, ţara era multilateral dezvoltată şi n-avea nimic. Mă rog, în răstimp apăruse televiziunea şi aflai de la televizor că are de toate. Da dădeai cu tunul şi după un televizor. Nu mai spun după un kil de carne, o pâine, un sul de hârtie igienică. S-a-ntors unu acasă cu punga aşa şi aşa. Şi i-a zis nevasta : Ai luat şi-un sul de hârtie ? Da, da ! Am luat două sule ! Hi - hi - hi ! râdea domnu învăţător, ascultând povestea. Da uşurel, în colţu gurii. Şi nu mult. Te mai aude dracului cineva. Domnu învăţător, întrebai mirat, da ce-i aia penurie ? Se uita la tine, priveai la el. Clar i se citea dilema în dosu ochilor : ăsta nu părea aşa prost când era mic. Chiar n-o pricepe ce-i penuria, nu ştie cuvântul. E miştocar sau plăvan sadea ? Şi cât l-am mai învăţat, ce lecţii am ţinut. Da iar m-am înşelat. M-am dus degeaba la părinţi să-l dea mai departe la şcoală. Şchioapa nu auzea prea multe că nu venea ea la apă. În fine, fetele s-au mărit şi au plecat tot la şcoala profesională. Rar rămânea cineva în sat pentru procentele de la colectiv. Îţi luai ceas dacă furai de pe câmp. Băgai ceva în traistă şi gata. Cu frică mare, că te pândea miliţia. Înfundai puşcăria pentru o traistă de ştiuleţi. Cum se-ntâmplă pe lumea asta, a murit şi moş Tircă. La vreme, civilizat. Nici el n-a trăit cât cioara. Nu prea fusese la câmp, că era un fel de meseriaş al satului. Făcea câte un scăunel, ascuţea un cuţit, bocănea la o coasă. Avea câteva scule, un ciocan, ciocănel, şmirghel, o beschie, un polizor. Altu, ca să cumpere un ciocan, muncea o vară la colectiv. Completa preţul adunând schije de pe imaş. Trecuse frontul pe-acolo şi a lăsat pe câmpuri puzderie de schije. Un timp, satele Prutului nu le-au băgat în seamă. Apoi s-a auzit că la magazinul satului se primeşte fier vechi. În câţiva ani s-au adunat toate schijele. Da şi discurile de la discuitoarele colectivei. Lăsate pe câmp şi duminica, le găseau copiii uimiţi de neaşteptatul noroc. Ia te uită cât fier vechi ! Cioca - boca - cioca, se apucau imediat de treabă. Terminau în două trei ore şi duceau prada la cooperativă. Om hârşit, nea Ghiţă vânzătorul chema părinţii. Aşa că în loc de bani luau câte o chelfăneală mititică, educativă. Nu astea erau treburile serioase în sat. Filosofia generală era că te descurci cum, când şi cu ce poţi. Altfel eşti prostu satului. Intratul odraslei la şcoala profesională se mituia cu o căruţă de ştiuleţi furaţi de pe câmp. Noaptea, cu cârpe înfăşurate la copita cailor. Vindeai cui avea bani : miliţian, preşedintele ceapeului, inginer şef, veterinar, băieţii şi fetele de la contabilitate. O mafie locală şi naţională coordonată de activişti de partid, procurori, judecători. Mai toţi creşteau porci, gâşte şi chiar nurci prin fel de fel de cotloane ştiute de toţi şi de nimeni. Stat în stat şi vreme caldă. Luai banu, dădeai mita. Şi ţi-ai aranjat odrasla pe viaţă. Profesională, facultate, şcoală de miliţie. Apoi gata, puteai muri liniştit. Simplu : dai ceva. Şi rezolvi. Ce atâta filosofie ? Şchioapa - de. Ca şchioapa. Cum să rezolve ?Stătea mai mult pe-acasă şi nu ştia nimic. Când a murit moş Tircă a înţeles şi că e încă tânără. Şi singurăăăăă, de-o doare capu. Da ce şi cum să faci ? În deal nu-i apă, dar-mi-te leacuri din o mie şi una de nopţi. Aşa a apărut în sat norocu. Hodoronc tronc, s-a-ntors unu de la oraş. Cu profesională, evazaţi, ceas. Da-n rest, dracu ştie. Că l-au dat afară, o fi fluierat în biserică, nimeni n-a aflat. S-au pomenit tac-so şi mă-sa cu el acasă. Şi hop, la vreo lună umbla hojma pe uliţe. Aşa o au cunoscut-o pe Şchioapa. Da frumos, ca-n Biblie : o au cunoscut-o pe ea. Tot mai des. La început şedea la ea o oră două. Acasă o tundea pe din deal, ca să nu-l vadă nimeni. Sus pe imaş, deasupra cimitirului. Intra în grădină pe portiţa din crengi de salcâm. Ham ! făcea câinele, uimit. Îl întreba mă-sa da unde-ai fost. La garsonieră ! zicea el, şmecher. Era şi cam adevărat. Atâta avea Şchioapa : o săliţă cu odăiţă şi ferestruică. Nu cred să intre prin ea un cocoş. Apoi ştii cum e, cum se formează obişnuinţa. Nu-i clar când, cum şi de ce rămâi prima oară la ea toată noaptea. În sat sunt cel puţin două metode de convingere : trei sute de rachiu sau două kile de vin. Le amesteci când una singură nu mai are efect. Aşa apare obişnuinţa. Intri şi ieşi de la Şchioapa ca de la tine de-acasă. În fine, te zăreşte unul acolo dis de dimineaţă. Cască gura, face ochii cât bufniţa. Spune la unu, la altu, la alta. Se duce buhu cât a-i clipi. Omul a parat seara la obişnuita adunare de la colţ. Acolo se fumează vârtos şi se spun bancuri fel de fel. Auzi ? a zis unul, ferit. Da la Şchioapa ce făceai ? A înlemnit toată adunarea. E ! a zis, încurcat. Am fost cu o treabă ! Şi eu am fost cu o treabă !  zise unul, mormăit. Altul a adăugat : Şi eu am fost ! Câteva clipe, adunarea înmărmuri. Apoi explodă toată ca la bâlci :  Hiiiii hi - hi - hi ! Hi - hi - hi - hiiiiiiii - hi - hi - hi ! Când s-a-ntors târziu acasă, a auzit dinspre cimitir un sunet stins, bizar. Venea de sus, ca din cosmos. Nelămurit şi straniu. Ding dang. Părea şi nu părea ceva cunoscut. Nu vedea nimic, nu bătea nici vântul. N-a priceput deloc ce-o fi. Abia a doua zi a urcat unul în turlă. Întâi n-a zărit nimic. Apoi a văzut-o pe Şchioapa. Se spânzurase de limba clopotului. S-a-ntors omul cu faţa către cei de jos, să spună ceva. Nu putea vorbi. În fine, s-a cutremurat tot satul. Vaer peste tot, priviri fără ţintă. Da n-a înţeles nimeni cum s-a căţărat atât de sus.