26 octombrie

     Mi-a scris şoarecul Freudică. Îl ştiţi : ăl mai rapid din mahala. Da să vezi şi să nu crezi ce fel de scrisoare. E din categoria aia : ori îl prinzi, ori te prinde. Iaca poftim cum începe : Pupăciunea voastră ! Hi, hi ! Să chiorăsc dacă nu-i aşa ! Pe cuvântu meu ! Da să vezi cum continuă. Aşa mi-e de drag că-mi vine să-l mănânc. Da ce să-i faci. Ori e post, ori sunt sătulă. Iaca tot textul.

      Pupăciunea voastră !

     Ce mai faci, fă, proasto ? Iar nu ţi-e foame ? Că mă rog la toţi să mă mănce. Ştii bine că nu de azi, de ieri. Ă-hăăăăă ! Să tot fie...hm ! Cât să fie de când mă tot rog ? Da nu vrea unul ! Aşa că, vreau nu vreau, îmi ştiu soarta. O să mor ca tot prostul : de bătrâneţe ! Da ştii cum ? Ca prostul proştilor ! Neam de neamu meu n-a păţit aşa ruşine ! Uite cum stă treaba. M-am întâlnit zilele astea cu Lizdăkina. Aia, mâţa mason unsă cu toate alifiile. Vorba vine zilele astea. Cu Lizdăkina nu ştii niciodată clar când, unde e şi cum e. O vezi pe hogeac, da-n aceeaşi clipită şi-n drum. Dracu ştie cum face. Băi, Freudică, zice, ştiu eu pe cineva care vrea să te mănânce ! Uaaaaaauuuuu ! m-am bucurat eu foarte tare. Zău ?!! Unde, unde e ? E, stai oleacă ! a zis. Acu o chem pe Fofelia ! E, şi a apărut Fofelia asta. Care, de nu mai ştii cine e, îţi spun eu. E o buhă. Da din aia care bea de stinge. Pe unde e, pe unde nu e, asta-i. La Zoioasa, la Paris sau La Tuta din Bignabimbumgnabagbul Superior, e cam tot aia. Usucă tot. Mă, am gândit eu corect, dacă nu mă mâncă nici o beţivă ca asta, am îmbulinat-o. Zău că-mi merit soarta. O să trăiesc cât faraonii şi-ajung mumie aşa, de viu. Aşa a şi început povestea. Băi, frate, cum a apărut păsăroaia, gata ! Haţ ! m-a şi luat în gheare.

      - Stai, fă ! am zis. Ce-i aşa grabă ?

      - Nu vrei să te mânc ?

      - Da poţi ?

      - Pot !

      - Da eu nu exist !

      - Aha ! 

      - Sunt creaţia lui Hilimon !

      - Aha ! Şi gheara mea ce-i ?

      - Creaţia lui Hilimon !

      E, şi atunci să vezi poveste. Fofelia asta nu m-a mai mâncat. Să mor dacă nu-i aşa. Da m-a dus, m-a plimbat prin tot basmul atârnat de-o gheară. Peste tot. La Zoioasa, în Australia, Noua Zeelandă şi Insula Zburătoare La Tuta din Bignabimbumgnabagbul Superior. Am ajuns şi pe-un tăpşan extraordinar de straniu. Să tot fi fost anul când se sfărşea lumea. Era aşa, cam totul în dungă. Nici în partea asta, nici în ailaltă. Pe tăpşanu ăla erau şi nişte oameni cu miile. Se legănau ca salcia încolo şi-ncoace. Sau ca papura. Toţi semănau cu stăpânu-tău Hilimon. Treaba e că la sfârşitul lumii e un mare mister. Oamenii sunt la fel ca acum. Numa atmosfera e alta. E de la bomba dată la Marele Război Mondial al Apei. Se termina apa şi na, ce să-i faci. Cumva trebuie să faci rost. Şi hopa bomba. Atunci s-a întâmplat tuturor ce i se întâmpla numa stăpânului tău Hilimon pe la anul 2013. Ştii clar cum e. Stă cu picioarele pe pământ şi-i îngheaţă bocnă. Iar sus îi fierbe capu de la soare. De la brâu în jos are haine şi încălţăminte de alpinist. Iar de la brău în sus se protejează de soare. Greu, da se rezolvă. Cum necum, a făcut rost de-o umbrelă.

      Uite-aşa mi-a scris panarama. Zău dacă mint. Atâta mi-e de drag că-mi vine să-l mânc. Da nu se poate. E zi mare în calendar. Şi motanu Hamad a primit scrisoare de la Freudică. Are atât : două versuri - întrebare.

       Care viaţă-i mai brutală ? 

       Din poveşti sau cea reală ?

      20 octombrie

   Faci facultatea. În patru ani, gata. Ajungi vârful, idolul şi expertul adulţilor. Şi profesorul copiilor ! îşi notă Întâiul Demon. Predai tot ce-ai învâţat la gimnaziu ! He - he ! He - he - he ! 

      Da cum trecea el aşa pe drum, în inspecţie, auzi un popă dincolo de gardul şcolii primare. Îl şi văzu prin geam. Avea barbă sură şi sutană lungă, neagră. Şi le vorbea foarte frumos copiilor despre Dumnezeu. Hm ! îşi notă Întâiul Demon. Dat dracu popa ăsta ! Uite ce frumos vorbeşte !

      Familia Hupăl Pupăl - în vârf de stâlp. Luca din Efes privi lung lung. Zise consoartei, nedumerit :

      - Fă ! Ce face ăla acolo ?

      - Care ?

      - Nu vezi ? Dracu ăla cu pix... 

      - Cum ce face ? Inspecţie !

    Suie drumul şi-o femeie. Da se uită aşa, nu ştiu cum, în cuponul de pensie.

      Bine te simţi când o încasează altul. 

      O zi, două, trei.

      E bine până o încasezi şi tu.

      14 octombrie

     Toamnă. Cad peste tot frunze aurii, galbene, arămii. A ! Una e clar roşietică. Plină-i şi curtea Şcolii Superioare pentru Proşti şi Proaste. Vrafuri mişcate de vânt. Azi e un prim extemporal la literatură. Mă rog : ex - temporal. 

    Spuneţi care dintre următoarele două întâmplări este adevărată.

      1. În romanul Desculţ, scriitorul Zaharia Stancu povesteşte cum s-au pus botniţe unor ţărani la culesul viei. 

    2. În romanul Animalul inimii, scriitoarea Herta Muller povesteşte cum studenta Lola a fost exclusă din partid şi exmatriculată din facultate, după ce s-a spânzurat.

      În zări, cer alb albastru brăzdat de nişte norişori argintii. Mă uit şi încerc să uit. Nu cred că voi reuşi. În memorie e o perpetuă luptă între subiectiv şi obiectiv. În general, rămâne imaginea şocantă, brutală şi falsă. E mai puternică decât cea reală. Unde-i adevărul ? Hm ! Totdeauna în camera cealaltă, împins de şocul celei în care trăim zilnic. 

DING DANG

      În care nu există viaţă şi moarte. Există doar ceva dincolo de viaţă şi moarte : iubirea

       Nu se mai ştie clar dacă Şchioapa era aşa din naştere. În sat nici nu te gândeşti la aşa ceva. E şchioapă şi gata. Aşa-i de la Dumnezeu. Că-i din naştere ori o boală ceva, n-ai timp să gândeşti. Şi nici rost. Nu schimbi nimic dacă afli. Cert e că n-o mai ia nimeni de nevastă. Era în sat şi un bărbat şchiop. Da mai în vârstă şi însurat de mult. Are şi copii mari. Cam proşti, da asta e. Sunt ai lui. Poftim, ăla mare chiar merge la horă. Joacă răstit, aşa cum vorbeşte, da nu-i bai. Nu-l întreabă nimeni ce note avea la aritmetică. Şchioapa nu merge la horă pentru că-i prea ruşinoasă. Aude muzica, acordeonul. Linga dinga ho. Parcă ar juca şi ea. Da ce să-i faci. Nu poate. Stă şi ascultă de-acasă. Uneori aruncă o privire pe furiş în lungul drumului. Trece un flăcău spre horă. E din sat, da a plecat la oraş la şcoala profesională. Trebuie să fie ceva straşnic dacă se duc acolo mai toţi. Atrage ca un magnet exotic, nemaivăzut. Nu ştie clar ce-i şcoala asta, că n-a văzut-o niciodată. Şchiopii nu sunt primiţi, n-au ce căuta acolo. Ca să te duci cu trenul să te uiţi, e scump. Ăsta, flăcăul de pe drum, se vede treaba că are şi bani. A venit în concediu cu trenul. Sigur mai are vreo două sute de lei. Clar că-i merge bine. Are cămaşă nouă, pantaloni evazaţi, ceas la mână. Mai rar în sat aşa ceva. De unde bani în sat ? De la colectiv ? Ete, na ! Munceşti o zi şi-ţi dă câteva procente. Vreo zece cinşpe. Rar o zi într-o zi. Se întâmplă asta la prăşit. Într-un an, şeful de echipă chiar a pus trei zile într-o zi. Ai muncit una şi ai trei la plată. N-a priceput niciodată cum se poate. Ai prăşit o zi, nu trei. Cum să numeri o zi de trei ori ? Da nu-i rău deloc să ai trei în una. Chiar e grozav. Probabil de-aia nici nu s-a mai repetat. Colectivul nu-şi permite grozăvii. Se-ntâmplă asta la oraş. Numa că şchioapa nu-i de profesională. Filtru limpede, selectiv. Da-i bună la prăşit. Nu-i complicat s-o descrii. Şi nici n-are rost s-o descrii complicat. Merge aşa, simplu, într-un călcâi sucit. Îl aruncă nu ştiu cum pe lângă ea de-ţi vine să râzi. Copiii chiar râd pentru că ei cred că şchioapa glumeşte. Vrea ea aşa, să-i facă să râdă. Abia când se mai măresc înţeleg. Da-i cam târziu şi fără sens. Pricep toţi şi n-o ia nimeni de nevastă. De-aia nu merge la horă. În sat nu mai e unul singur şi ca ea. Şchiop, mut, ciung, cum o fi. Nu-i niciunul. A apărut cineva mai târziu. Făcuse profesionala şi s-a-ntors ciung acasă. Lucra în uzină la strung. La care nu te poţi opune când vine necazul. Într-o zi, un ax conductor i-a agăţat mâna. Mă rog, ceva care se-nvârte. Harşti ! harşti ! harşti ! I-a rupt braţul într-o clipită un pic mai jos de cot. L-a durut tare de tot. În fine, s-a dres cumva şi i-au pus proteză. Apoi s-a-ntors în sat. Da treaba e că se-nsurase înainte de necaz, când nu era ciung. Avea şi un copil, a venit nevasta după el. Aşa că Şchioapa n-a avut noroc aşa, deodată. A mai durat ceva timp. Povestea începe când lui moş Tircă, meseriaşul satului, i s-au însurat toţi copiii. Era mai vrâstnic, mult mai mare ca ea. El cu barbă albă, şi ea de nici treizeci de ani. Da stătută rău de tot. Cum se-ntâmplă, ce nevoi are femeia, de ce şi cum - astea nu-s chestii de vorbit în sat. Treaba e că asta e. S-a uitat moş Tircă la ea şi gata. A luat-o la el acasă şi hâşti, ţâşti, bâşti. A făcut şchioapa o fată. Apoi încă una, că moş Tircă n-avea timp. Da rapid, ca la război. Una după alta. Moşul mai fusese însurat şi îi murise nevasta. Cu care avusese un băiat care, la rându-i, a făcut cu muierea lui paisprezece copii. Între al treilea şi al nouălea s-au certat şi despărţit de câteva ori. Odată, când erau despărţiţi, s-au întâlnit în colţ la cooperativă. Servise el o şliboviţă acolo, pe cerdac. Da şi ea un kil de vin fiert acasă, dres cu un vârf de piper negru. S-au certat omeneşte, privind drumul ca şi cum nu e. Mânca-mi-ai un căcat ! conchise ea, hotărâtă. Mânca-mi-ai şi tu trei ! a zis şi el pe loc. Stană a rămas un ţânc trimis de mă-sa după chibrituri. A tot râs şi s-a minunat până acasă. Ascultând povestea, au râs şi părinţii privind în grindă. E normal şi simplu de explicat. În sat rar avea unul radio, dar-mi-te televizor. Ce să vezi, de ce să râzi ? Mai vine plodul cu o noutate. Aşa a crescut moş Tircă încă două fete. S-a ţinut biiiiine de tot. La 80 ani încă bătea drumul cu coghiliţa pe umăr şi căldările zăngănind. Sus în deal, unde şedea el, nu era apă. Vrea nu vrea, cald frig, cobora la fântâna din colţ. Se întâlnea acolo cu câte unul venit în concediu de la oraş cu pantaloni evazaţi. Ce mai faci moş Tircă, matale eşti ? Da tu a cui eşti, că nu te mai cunosc. Eşti a lu... ? Da, moş Tircă, eu sunt ! Phiiiiii ! da ce-ai mai crescut ! Cât e ceasu ? zicea el, ca să vadă dacă ai ceas. Dacă aveai, brava, om gospodar, căpătuit. Dacă nu, hm, mai vedem. E timp, nu s-a sfârşit lumea. Şi învăţătoru din sat avea acelaşi obicei. Cum te-ntâlnea, îţi punea întrebarea fundamentală : Cât e ceasu ? Apoi te lua cu alte chestii. Cum stai cu penuria ? spunea, iscodind peste garduri. Pe-atunci, ţara era multilateral dezvoltată şi n-avea nimic. Mă rog, în răstimp apăruse televiziunea şi aflai de la televizor că are de toate. Da dădeai cu tunul şi după un televizor. Nu mai spun după un kil de carne, o pâine, un sul de hârtie igienică. S-a-ntors unu acasă cu punga aşa şi aşa. Şi i-a zis nevasta : Ai luat şi-un sul de hârtie ? Da, da ! Am luat două sule ! Hi - hi - hi ! râdea domnu învăţător, ascultând povestea. Da uşurel, în colţu gurii. Şi nu mult. Te mai aude dracului cineva. Domnu învăţător, întrebai mirat, da ce-i aia penurie ? Se uita la tine, priveai la el. Clar i se citea dilema în dosu ochilor : ăsta nu părea aşa prost când era mic. Chiar n-o pricepe ce-i penuria, nu ştie cuvântul. E miştocar sau plăvan sadea ? Şi cât l-am mai învăţat, ce lecţii am ţinut. Da iar m-am înşelat. M-am dus degeaba la părinţi să-l dea mai departe la şcoală. Şchioapa nu auzea prea multe că nu venea ea la apă. În fine, fetele s-au mărit şi au plecat tot la şcoala profesională. Rar rămânea cineva în sat pentru procentele de la colectiv. Îţi luai ceas dacă furai de pe câmp. Băgai ceva în traistă şi gata. Cu frică mare, că te pândea miliţia. Înfundai puşcăria pentru o traistă de ştiuleţi. Cum se-ntâmplă pe lumea asta, a murit şi moş Tircă. La vreme, civilizat. Nici el n-a trăit cât cioara. Nu prea fusese la câmp, că era un fel de meseriaş al satului. Făcea câte un scăunel, ascuţea un cuţit, bocănea la o coasă. Avea câteva scule, un ciocan, ciocănel, şmirghel, o beschie, un polizor. Altu, ca să cumpere un ciocan, muncea o vară la colectiv. Completa preţul adunând schije de pe imaş. Trecuse frontul pe-acolo şi a lăsat pe câmpuri puzderie de schije. Un timp, satele Prutului nu le-au băgat în seamă. Apoi s-a auzit că la magazinul satului se primeşte fier vechi. În câţiva ani s-au adunat toate schijele. Da şi discurile de la discuitoarele colectivei. Lăsate pe câmp şi duminica, le găseau copiii uimiţi de neaşteptatul noroc. Ia te uită cât fier vechi ! Cioca - boca - cioca, se apucau imediat de treabă. Terminau în două trei ore şi duceau prada la cooperativă. Om hârşit, nea Ghiţă vânzătorul chema părinţii. Aşa că în loc de bani luau câte o chelfăneală mititică, educativă. Nu astea erau treburile serioase în sat. Filosofia generală era că te descurci cum, când şi cu ce poţi. Altfel eşti prostu satului. Intratul odraslei la şcoala profesională se mituia cu o căruţă de ştiuleţi furaţi de pe câmp. Noaptea, cu cârpe înfăşurate la copita cailor. Vindeai cui avea bani : miliţian, preşedintele ceapeului, inginer şef, veterinar, băieţii şi fetele de la contabilitate. O mafie locală şi naţională coordonată de activişti de partid, procurori, judecători. Mai toţi creşteau porci, gâşte şi chiar nurci prin fel de fel de cotloane ştiute de toţi şi de nimeni. Stat în stat şi vreme caldă. Luai banu, dădeai mita. Şi ţi-ai aranjat odrasla pe viaţă. Profesională, facultate, şcoală de miliţie. Apoi gata, puteai muri liniştit. Simplu : dai ceva. Şi rezolvi. Ce atâta filosofie ? Şchioapa - de. Ca şchioapa. Cum să rezolve ?Stătea mai mult pe-acasă şi nu ştia nimic. Când a murit moş Tircă a înţeles şi că e încă tânără. Şi singurăăăăă, de-o doare capu. Da ce şi cum să faci ? În deal nu-i apă, dar-mi-te leacuri din o mie şi una de nopţi. Aşa a apărut în sat norocu. Hodoronc tronc, s-a-ntors unu de la oraş. Cu profesională, evazaţi, ceas. Da-n rest, dracu ştie. Că l-au dat afară, o fi fluierat în biserică, nimeni n-a aflat. S-au pomenit tac-so şi mă-sa cu el acasă. Şi hop, la vreo lună umbla hojma pe uliţe. Aşa o au cunoscut-o pe Şchioapa. Da frumos, ca-n Biblie : o au cunoscut-o pe ea. Tot mai des. La început şedea la ea o oră două. Acasă o tundea pe din deal, ca să nu-l vadă nimeni. Sus pe imaş, deasupra cimitirului. Intra în grădină pe portiţa din crengi de salcâm. Ham ! făcea câinele, uimit. Îl întreba mă-sa da unde-ai fost. La garsonieră ! zicea el, şmecher. Era şi cam adevărat. Atâta avea Şchioapa : o săliţă cu odăiţă şi ferestruică. Nu cred să intre prin ea un cocoş. Apoi ştii cum e, cum se formează obişnuinţa. Nu-i clar când, cum şi de ce rămâi prima oară la ea toată noaptea. În sat sunt cel puţin două metode de convingere : trei sute de rachiu sau două kile de vin. Le amesteci când una singură nu mai are efect. Aşa apare obişnuinţa. Intri şi ieşi de la Şchioapa ca de la tine de-acasă. În fine, te zăreşte unul acolo dis de dimineaţă. Cască gura, face ochii cât bufniţa. Spune la unu, la altu, la alta. Se duce buhu cât a-i clipi. Omul a parat seara la obişnuita adunare de la colţ. Acolo se fumează vârtos şi se spun bancuri fel de fel. Auzi ? a zis unul, ferit. Da la Şchioapa ce făceai ? A înlemnit toată adunarea. E ! a zis, încurcat. Am fost cu o treabă ! Şi eu am fost cu o treabă !  zise unul, mormăit. Altul a adăugat : Şi eu am fost ! Câteva clipe, adunarea înmărmuri. Apoi explodă toată ca la bâlci :  Hiiiii hi - hi - hi ! Hi - hi - hi - hiiiiiiii - hi - hi - hi ! Când s-a-ntors târziu acasă, a auzit dinspre cimitir un sunet stins, bizar. Venea de sus, ca din cosmos. Nelămurit şi straniu. Ding dang. Părea şi nu părea ceva cunoscut. Nu vedea nimic, nu bătea nici vântul. N-a priceput deloc ce-o fi. Abia a doua zi a urcat unul în turlă. Întâi n-a zărit nimic. Apoi a văzut-o pe Şchioapa. Se spânzurase de limba clopotului. S-a-ntors omul cu faţa către cei de jos, să spună ceva. Nu putea vorbi. În fine, s-a cutremurat tot satul. Vaer peste tot, priviri fără ţintă. Da n-a înţeles nimeni cum s-a căţărat atât de sus.

TERRA, FUZIUNE, FISIUNE ŞI ALTE FLEACURI

În care are care n-are multe. Şi, mai ales, afli cum să începi povestirea perfectă

      Bălăurelul lui Bohomond privi sala ca şi cum o vedea întâia oară. N-avea lumină, întuneric, frig, cald. Nexam calorifere, aer condiţionat, perdele pe la geamuri etc. Mai nimic omenesc. Dar toate astea existau cumva, fără a fi văzute. Le simţea din plin şi totul i se părea vag cunoscut. Cele mai stranii momente erau acelea când nu pricepea clar dacă există chiar el însuşi. Sau cine l-a creat. Hm ! Asta e. Dumnezeu, Satana sau Hilimon ? Greu de priceput. Eminentul critic literar-artistic Adio Georgescu spune că-i mult loc sub Soare. Atât de mult încât umblă el însuşi multiplicat prin univers. Unul ici, unul dincolo. Şi altul în Jurnalul mâţei Frăgezica. Dracu ştie câţi sunt şi dacă sunt ori nu perfect identici. Bălăurelul chiar e complet turmentat. De-aia şi înfipse mâinile în pupitru. Şi, hm ! Asta e. Înfipse, înfipse, da nu simţi nimic. Nici lemn, nici metal. Ceva un frig sau o căldură pe-acolo. De-aia şi întrebă ce-i tună instantaneu prin cap :

      - Ce este căldura ?

       Miraţi s-au uitat Dumnezeu şi Lucifer unul la altul.  

      - Da ! grăi Lucifer, zâmbind.

      - Ce da ?

      - Da la ailaltă întrebare ai răspunsul ? 

      - Care ?

      - Ce care ?

      - Care întrebare ?

      - Păi, nu ştii ?

      - Nu ştiu !

      - Ştie Freudică !

      - Ptiu, drace ! grăi şoarecul de sub un scaun.

      - Zi-i, Freudică !

      - Ce să zic ?

      - Întrebarea...

      - Care ?

      - Aia fundamentală... 

      - Ce este Dumnezeu ?!!!...

      - Da, da ! Asta-i întrebarea !

      - E, na ! râse şi Dumnezeu. 

      - Ce na ?!!!...

      - Iar umblă Satana cu strâmbe !

      - Ptiu, drace ! se auzi iar Freudică de sub scaun.

      Însuşi bălăurelul îşi făcu o cruce mare şi se minună : 

   - Cum să nu ştim ce-i...?!!... Băi ! se minună el. Da ia staţi oleacă ! Altceva v-am întrebat eu...

      - Ce-ai întrebat ?

      - Cum ce ? Am întrebat ce-i căldura...

      - He, he ! Heeee - he - he ! behăi Satana în barbă.

     Într-un colţ chiar se-ntâmplă ceva straniu. În loc de-o cruce mare, îşi făcu unul o semilună şi mai mare, mormăind :

     - Allah akbar ! Allahu akbar !

     Bălăurelul auzi el ceva, da nu se impacientă. Grăi, mişcând mâna peste sală :

     - Eu zic să continuăm, să ne vedem de oile noastre. Pornim aşadar de la observaţia esenţială : în cosmos e frig şi întuneric... 

      - Aşa-i ! aprobară extratereştrii în cor.

  - Aşa-i pe toată întinderea dintre Soare şi Pământ. La 10 000 metri deasupra pământului sunt minus 50 grade. Hm ! Asta-i. Aici vine întrebarea...

      - Care ?

      - Cum dracu e căldură la sol ?!! 

      - Cum ?!! râse Lucifer, încântat.

      - Atât e la sol : o medie de plus 10 grade. 

      - Păi !

      - Păi, e aiurea, nene ! Ai plus 10 grade sub un înveliş de minus 50 grade ! 

      - Păi, vezi ? 

      - Văd !

      - Ce vezi ?

      - Cum pică teoria...

      - Care ?

      - Aia cu căldura care vine de la Soare...  

      - Nu vine ?

    - Păi, în cosmos e frig. Iar la 10 000 metri sunt minus 50 grade. Cum de sunt 10 grade la sol ?

      - Cum ?

      - E simplu : căldura nu vine de la soare !

      - Zău ?

      - Da ! E foarte simplu : căldura nu-i un fenomen ceresc...

      - Da ce-i ?

   - E strict pământean. De fapt, o combinaţie, o fuziune a undelor solare cu cele terestre.

      - Aha !

      - Senzaţia de câldură şi frig e doar aici, pe pământ. În cer nu există...

      - Şi lumina ! completă Freudică de sub scaun.

      - Ce lumină ?

      - Păi, în cosmos e întuneric...

      - Aşa...

      - Da pe pâmânt e lumină. Adică e tot o fuziune între undele solare şi cele terestre. Iese ceva din Terra şi se-ntâlneşte cu ce vine din Soare. Poc, pac, pleosca-paca ! Se-ntâmplă ici, deasupra ţărnii. Şi gata lumina şi căldura !

      - Fuziune...

      - Fisiune...

      - Energie în tranzit !

      - Asta-i ! râse Satana, tare.

      - Ce ?!!

      Naiba ştie care şi cum vorbea, care întreba, care venea cu răspunsul. Era aşa, ca un cer plin noaptea de stele. Din una chiar păru că suie ori pică un hohot peste şandrama :

      - Taina lui Dumnezău ! 

      Nu-i clar, da eu aşa cred. 

      S-a auzit un huiet şi dinspre cel cu Allah akbar. 

      Mă rog : Allahu Akbar.

 - Lumina, continuă Bălăurelul, este o radiaţie electromagnetică, un stimul care acţionează asupra ochiului. Aşa vede omul ziua. Da mâţele văd şi noaptea. E simplu cum : definesc, înţeleg altfel lumina. Dacă ies în cosmos, văd lumină pentru că omul n-a definit întunericul. Ştie ce-i lumina aşa, ca vai de capul lui. Da nu ştie deloc ce-i întunericul. Cum e, de ce e. Păi, nu ? Soarele luceşte întruna, da în cosmos e întuneric. Nu se leagă, vere ! Altceva e lumina. Adevărul vine de la cum şi cu ce fel de ochi percepi fenomenul. Ori alt senzor : piele, cap, nas, anima...

      - Da, da, da !

      - Uite un exemplu clar : Fofelia, buha lui Hilimon, zboară cu osebire noaptea. Nu se ştie că vede cu ochiu sau pana. Da-i clar fenomenul : pentru aşa făpturi şi alte noctambule întunericul e lumină. Şi invers : lumina e întuneric. Nu percep ce percepe omul.

      Acuma eu, mâţă cu jurnal, ce să zic ?

      11 octombrie 2013

    Sunt singură de dimineaţă. Chiar nu ştiu unde-i stăpânu. La curve sau la dracu-n praznic - cam tot aia. Cert e că mi-e o frică de mor. Poftim poveste. Tot umblându-i prin hârtii, am descoperit una pe care scrie aşa : Terra, fuziune, fisiune şi alte fleacuri. Na ! Uite ce-i tună stăpânului prin cap. Da altă hărtie, una roz, m-a înspăimântat rău de tot. Rău, rău, rău tare de tot. Poftim ce scrie pe asta. Adio Georgescu, Începutul perfect. Mai toţi literaţii au o problemă cu începutul povestirii. Marea dilemă e cum să începi. Cea mai grea frază e prima. Restul e fleac. Important e să scrii primul rând : Sunt singură de dimineaţă.