15 februarie

    Hâţ ! şi gata. Dintr-un salt sunt fix sub bagdadie, partea dinspre miazăzi. De la apus filmează Lizdăkina, mâţa mason. Aparatul format din cap, urechi, mustăţi şi bot negru are şi doi ochi foarte frumoşi. Din pod se aud nişte voci stranii, incerte. Nu-s ale lui Hamad sau Andreluşa. Şi nici vorbă de liliachiţa Liluş, familia Hupăl Pupăl, neamul de gnişcocoriţe, quokka, bălăurei sau momâi tătărăşti. Au rămas două ipoteze. Bufniţica Eium, alias Fofelia, şi extraordinara gângănie de pe ciur îşi spun nişte secrete în plin făurar. Da cu voce tare, de parcă toţi ceilalţi îs surzi.

     - Mă asculţi ?

     - Da !

     - O să-ţi spun un secret...

     - Spune !

    - A fost odată un om foarte milos. Aşa era de simţit, încât îi era mai greu să ucidă un om decât o mie !

     - Zău ? Şi cum îl chema ?

     - E ! Asta n-o ma ştiu...

     - Da pe celelalte de unde le ştii ?
     - Din carte !
     - Ce-i aia ?
      - Cartea e un luminiş în pădure !

     - Aha !

    - Din luminiş pleacă fel de fel de poteci în întuneric. Da aşa, în toate direcţiile. Încolo, încoace, dincolo. Prin pădure se întretaie cu alte lumini care vin din alt luminiş. Adică din altă carte din care pleacă alte poteci în întuneric...

     - Aha !

     - Povestea include şi o fiinţă mai importantă ca scriitorul...

     - Care ?
     - Cititorul. E mai important întrucât o ia pe o cu totul altă cale decât cea indicată de scriiitor. În veci nu s-ar gândi scriitorul la potecile pe care umblă cititorul !