2 august
Impas.
La televizor, un lung interviu cu rusul Soljeniţân. Asculţi şi te schimbi, te cutremuri profund. Omul, spune Soljeniţân, trebuie să aibă două calităţi : conştiinţă şi moralitate. Între două fraze, lungi momente de tăcere. Ceva ţiuie, neuronii o iau la trap. Strângi cearşaful în mâini. Uiţi de televizor, de tine. Eşti Soljeniţân o clipă. Taci şi te-ntrebi : are omul conştiinţă şi moralitate ?
Anul acesta, în iulie 2009, s-a dat rezoluţia mineriadei din iunie 1990. Şi s-a pus definitiv crucea. Schingiuiţii de la revista Anul 2000 n-au fost măcar ascultaţi. O mână de scriitori au fost scăldaţi în sânge la etajul trei al unui bloc din plin centrul capitalei. Pe Miron Manega l-au atârnat peste balcon ca să-l arunce în stradă. Scena a fost filmată şi fotografiată din blocul vecin. Şi procurorii statului nu ştiu cine-s agresorii. N-au un nume, un chip, o explicaţie. Involuntar, propria lor rezoluţie dezvăluie însă că mineriada a fost organizată pas cu pas chiar de structurile statului. Aducerea muncitorilor de pe platformele industriale bucureştene a figurat de la început în plan. Deşi voalat, textul e o oglindă perfectă a organizării războiului civil. Român contra român, cu implicare străină. Ies la suprafaţă complotul, grupul din structurile statului, locurile de întâlnire, cum şi cine s-a înarmat. Bestialitatea, atacul în plină noapte şi sălbăticia masacrului demonstranţilor de la kilometrul zero nu sunt specifice românilor. Este descrisă revolta bucureştenilor oripilaţi, luptele din 13 iunie 1990. Cu masive incendieri, focuri de armă, morţi. Înţelegând că vor fi învinşi, complotiştii au aplicat planul de rezervă : aducerea peste noapte a minerilor infiltraţi masiv cu "minerii" loiali din structurile statului. Securişti, vechii miliţieni deveniţi poliţişti, militari. Şeful statului, Ion Iliescu, a anunţat că minerii au fost retraşi din Bucureşti pe 15 iunie. Rezoluţia procurorilor dezvăluie însă că 1000 au fost cazaţi încă trei zile într-o cazarmă din Bucureşti. Se spune şi motivul : pentru a interveni în forţă în caz că bucureştenii se răscoală din nou. În realitate, erau trupe sovietice. Intraseră în România în decembrie 1989 pentru a-l răsturna pe Ceauşescu. Nu însă şi comunismul. Au contracarat brutal toate manifestările anticomuniste din 1989, 1990 şi anii următori. Inclusiv cu germenii declanşării unui distrugător război civil. De aici şi comportamentul de străin, indiferenţa şi cumplita sălbăticie a masacrării unor români nevinovaţi precum cei de la revista Anul 2000. Primul ministru Petre Roman recunoaşte că grosul trupelor sovietice s-a retras peste Prut abia în octombrie 1990. În România a rămas elita, coordonatorii întregului scenariu. Infiltraţi peste tot, de jos până sus, aşteptând semnalul. Care n-a mai fost dat. România n-a redevenit comunistă doar pentru că însăşi Uniunea Sovietică s-a prăbuşit în 1991.
Pe acest fundal, câţiva literaţi au fost măturaţi ca pleava. Coasta ruptă l-a făcut pe Adrian Dafir să nu iasă din casă câteva luni. Niciunul din schingiuiţi n-a mers la spital din cauza terorii cotidiene menţinută prin ziare şi televiziunea publică. Internarea putea fi sinonimă cu arestarea. Doar nefericitul Vasile Niţă şi-a făcut investigaţii temeinice în Germania, unde s-a refugiat de îndată. A trimis actele medicale în România. Probează lovituri, răni şi suferinţe cumplite. Dar procurorii statului n-au în 2009 un nume, un chip de agresor. Există acte, martori, fotografii, filme. Dar procurorii nu ştiu nimic. Nici măcar cum şi de ce să-l asculte pe rusul Soljeniţân.
Impas.
La televizor, un lung interviu cu rusul Soljeniţân. Asculţi şi te schimbi, te cutremuri profund. Omul, spune Soljeniţân, trebuie să aibă două calităţi : conştiinţă şi moralitate. Între două fraze, lungi momente de tăcere. Ceva ţiuie, neuronii o iau la trap. Strângi cearşaful în mâini. Uiţi de televizor, de tine. Eşti Soljeniţân o clipă. Taci şi te-ntrebi : are omul conştiinţă şi moralitate ?
Anul acesta, în iulie 2009, s-a dat rezoluţia mineriadei din iunie 1990. Şi s-a pus definitiv crucea. Schingiuiţii de la revista Anul 2000 n-au fost măcar ascultaţi. O mână de scriitori au fost scăldaţi în sânge la etajul trei al unui bloc din plin centrul capitalei. Pe Miron Manega l-au atârnat peste balcon ca să-l arunce în stradă. Scena a fost filmată şi fotografiată din blocul vecin. Şi procurorii statului nu ştiu cine-s agresorii. N-au un nume, un chip, o explicaţie. Involuntar, propria lor rezoluţie dezvăluie însă că mineriada a fost organizată pas cu pas chiar de structurile statului. Aducerea muncitorilor de pe platformele industriale bucureştene a figurat de la început în plan. Deşi voalat, textul e o oglindă perfectă a organizării războiului civil. Român contra român, cu implicare străină. Ies la suprafaţă complotul, grupul din structurile statului, locurile de întâlnire, cum şi cine s-a înarmat. Bestialitatea, atacul în plină noapte şi sălbăticia masacrului demonstranţilor de la kilometrul zero nu sunt specifice românilor. Este descrisă revolta bucureştenilor oripilaţi, luptele din 13 iunie 1990. Cu masive incendieri, focuri de armă, morţi. Înţelegând că vor fi învinşi, complotiştii au aplicat planul de rezervă : aducerea peste noapte a minerilor infiltraţi masiv cu "minerii" loiali din structurile statului. Securişti, vechii miliţieni deveniţi poliţişti, militari. Şeful statului, Ion Iliescu, a anunţat că minerii au fost retraşi din Bucureşti pe 15 iunie. Rezoluţia procurorilor dezvăluie însă că 1000 au fost cazaţi încă trei zile într-o cazarmă din Bucureşti. Se spune şi motivul : pentru a interveni în forţă în caz că bucureştenii se răscoală din nou. În realitate, erau trupe sovietice. Intraseră în România în decembrie 1989 pentru a-l răsturna pe Ceauşescu. Nu însă şi comunismul. Au contracarat brutal toate manifestările anticomuniste din 1989, 1990 şi anii următori. Inclusiv cu germenii declanşării unui distrugător război civil. De aici şi comportamentul de străin, indiferenţa şi cumplita sălbăticie a masacrării unor români nevinovaţi precum cei de la revista Anul 2000. Primul ministru Petre Roman recunoaşte că grosul trupelor sovietice s-a retras peste Prut abia în octombrie 1990. În România a rămas elita, coordonatorii întregului scenariu. Infiltraţi peste tot, de jos până sus, aşteptând semnalul. Care n-a mai fost dat. România n-a redevenit comunistă doar pentru că însăşi Uniunea Sovietică s-a prăbuşit în 1991.
Pe acest fundal, câţiva literaţi au fost măturaţi ca pleava. Coasta ruptă l-a făcut pe Adrian Dafir să nu iasă din casă câteva luni. Niciunul din schingiuiţi n-a mers la spital din cauza terorii cotidiene menţinută prin ziare şi televiziunea publică. Internarea putea fi sinonimă cu arestarea. Doar nefericitul Vasile Niţă şi-a făcut investigaţii temeinice în Germania, unde s-a refugiat de îndată. A trimis actele medicale în România. Probează lovituri, răni şi suferinţe cumplite. Dar procurorii statului n-au în 2009 un nume, un chip de agresor. Există acte, martori, fotografii, filme. Dar procurorii nu ştiu nimic. Nici măcar cum şi de ce să-l asculte pe rusul Soljeniţân.
